Varietăți critice

Un ziarist – scriitor: Eugen Verman

în ciuda numeroaselor deosebiri dintre ele, literatura și ziaristica au, nu o dată, autori comuni. Pe lîngă tipurile pure, există, așadar, și tipuri „corcite”, îngemănate: scriitorii – ziariști și ziariștii – scriitori. Aceștia din urmă sînt rareori tineri. Tinerii ziariști nu prea stau să scrie literar. După ce au predat articolul de azi, se gîndesc la cel de mîine. Mereu în alertă, n-au inerții care să-i lege de anumite manuscrise. Ieșiți din rîndurile celor cu condei mai bun, ziariștii – scriitori se formează destul de tîrziu, abia dincolo de mijlocul carierei sau la sfîrșit. Le-a rămas un rest nespus, a cărui importanță crește odată cu înaintarea în vîrstă, și vor neapărat să-l comunice. Ca să dovedesc că e așa și nu altminteri, nu-i nevoie să caut exemple aiurea. Ele sînt lîngă mine, vii, cunoscute. Se numesc Eugen Verman, Mihai Buznea, Măndica Mardare, Constantin Azoiței. Odinioară aceștia au scris ceea ce li se cerea, de la știre la reportaj. Acum, liberi de obligațiile redacționale, au prins gustul literaturii. Ce fel de literatură? Una autobiografică, înclinînd mai mult spre memorialistică decît spre ficțiune. O literatură cu tentă ușor moralizatoare, pedagogică, demonstrativă despre întîmplări din epoci inexorabil apuse: copilăria, adolescența, tinerețea, primii ani de muncă în meserie, epoci eroice, cînd au înfruntat pieptiș greutățile vieții. într-un fel, fiecare dintre ei se poate considera un învingător, căci a urcat cîteva trepte față de mediul din care a ieșit. O asemenea literatură nu e nouă, ci o repetă pe cea a „gorkienilor” și „jacklondonienilor” noștri din perioada inter – și postbelică: Panait Istrati, Eusebiu Camilar, Zaharia Stancu etc. E literatura acelora care, prin voință, au răzbit să se afirme. Am zis nu e nouă, dar asta nu înseamnă că e inutilă, deși, cert, nu-i pe gustul generației tinere, care-și astupă nasul, ochii și urechile cînd vine vorba de suferință, sărăcie, mizerie. în schimb, ea lărgește spațiul memoriei celor vîrstnici, inși care au avut experiențe similare, pe care le-au uitat sau, din varii motive, le-au trecut sub tăcere.
Nu-i simplu să vorbești despre trecut, mai ales azi, sub presiunea unor mofturi și prejudecăți. Moda e să-l negi, să-l blamezi, să-l insulți, să-l înjuri. Să nu te lauzi cu el, ci să-ți torni cenușă în cap, cît mai multă și cît mai ostentativ, să te învinovățești că l-ai suportat, de fapt, că ai trăit. Din fericire, nu toată lumea procedează așa. Un exemplu e ziaristul-scriitor Eugen Verman, citat mai sus. El a debutat în 1999, la 62 de ani, cu volumul de povestiri „Robu”, care înfățișa un colț de umanitate interesant sub aspect etnic și social: mahalaua orașului Piatra Neamț de la mijlocul secolului trecut, cu văduve de război, cerșetori, orfani subnutriți dar inteligenți, ambițioși, tineri în căutarea unui rost etc. L-a republicat, în 2001, sub titlul „Destin” (a se observa preferința pentru titlurile dintr-un singur cuvînt!), atașîndu-i o secțiune memorialistică („Surîsul lui Quadrat”), scrisă însă în alt ton, care strica impresia de ansamblu, o dilua. Iar acum, în 2005, l-a reluat, cu un titlu nou, „Culai” (Ed. Casa Scriitorilor), păstrînd vechile povestiri și adăugînd încă patru, din aceeași familie, dîndu-i astfel un plus de consistență. Așadar, trei volume – o singură carte. Asta-i soarta tuturor povestitorilor: ei se repetă în aceleași limite calitative. Prin urmare, chiar dacă ar încerca și altceva, Eugen Verman va rămînea același, cu calitățile și defectele cunoscute.
Dintre calități, prima e sinceritatea, ceva greu de controlat, firește, dar care, dacă ar lipsi sau doar ar fi mimată, lucrul s-ar simți pînă la sfîrșit. Ceea ce mă face să cred că ea există cu adevărat, e curajul de a vorbi despre lucruri penibile, și sînt multe! A doua calitate e realismul. Verman e animat de ideea evocării întîmplărilor „așa cum au fost”. Pentru el performanța literară constă în fidelitatea relatărilor, nu în inventivitate. L-am auzit întrebînd: „Cutare, îți amintești de …?” Și l-am văzut bucurîndu-se cînd era confirmat. Cartea sa e concepută, deci, ca „un document”. A treia calitate e generozitatea. Atît ca om, cît și ca ziarist și scriitor, Eugen Verman e un generos: are generozitatea insului decurcăreț și un pic superstițios, care îi lasă și pe alții să trăiască. Scrisul său e lipsit de accente vindicative. De aci și imaginea neașteptat de luminoasă a „toposului” pe care îl descrie: mahalaua lui e alcătuită din „oameni de treabă”, „tare buni”, „deosebiți”, față de care continuă să aibe reflexe de „debitor”. Mentalitatea lor se bazează pe o morală convenabilă, ca să nu zic pe un oportunism: orice e îngăduit dacă ajută la supraviețuire. Dominante sînt, în acest spațiu, solidaritatea și compasiunea, care ajută la depășirea tragediilor, nu egoismul, invidia, ura. A patra calitate, nu cea din urmă ca importanță, e talentul de povestitor. Eugen Verman povestește fluent, captivant, reușind adesea să emoționeze. Indiscutabil, e foarte bun, de o naturalețe care nu prea se mai întîlnește în literatura contemporană.
Defectele? Mai multe, începînd cu lipsa de răbdare. Ziaristul îl grăbește pe scriitor, din care cauză acesta ratează cîte un final, înghesuie paragrafele, bagă cuvinte nepotrivite cu atmosfera textului, face declarații convenționale, neavenite etc. Pe scurt spus, îl împiedică să fie ceva mai mult decît un povestitor: un artist, cum l-aș vrea.

Constantin CĂLINin

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!