Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (3)

Constantin CĂLIN

încă o valorizare ciudată! Doamna Natalia Cantemir mi-a trimis, din Iași, un plic care era timbrat astfel: un timbru, înfățișîndu-l pe Iuliu Maniu, de 255 lei și un timbru, înfățișîndu-l pe I.I.C. Brătianu, de 245 lei, ambele editate de Poșta Română cu ocazia a „75 de ani de la Marea Unire”. Sincer, nu înțeleg cum au ajuns cei care le-au făcut să stabilească această diferență. Nu cumva ea e rezultatul ponderii mai mari a țărăniștilor în „Coaliția” aflată la Putere? Cîntarul meu istoric îmi arată că deasupra ar trebui să fie Brătianu, ale cărui calități de om de stat au fost, pentru toți cei din epocă, mai pregnante: idei constructive, simț de anticipație, abilitate diplomatică și, la momentul potrivit, angajament.

Am citit apărarea lui Ștefan Munteanu în procesul cu Liviu Filimon. E atent construită, cu puneri în temă, instructive, pentru judecători, dar mult prea calmă pentru gustul meu. Aș fi preferat să marcheze mai ferm respingerile, întoarcerile pe dos ale argumentelor adversarului: adică să pună „punctele pe i” mai apăsat. Nu înțeleg de ce se derobează de ideea că l-a atacat. Cînd polemizezi, ataci. Iar dacă a recurs la ironii, a făcut-o pentru că lupta intelectuală le presupune. Cine nu folosește ironia în controverse? Pline de greșeli de toate tipurile, textele lui L.F. se pretează la așa ceva. Norocul lui e că Ștefan Munteanu nu stă cel mai bine la acest capitol. Un altul l-ar fi „ras” definitiv, încît să-i meargă buhul prin tîrg și prin țară. Ar fi meritat-o. Nu pot să uit că acest L.F., pe care odinioară l-am ajutat să intre în paginile „Ateneului”, nemulțumit de o recenzie la revista lui, „Școala, Biserica, Familia”, m-a dat în judecată, deschizînd, cu mine, seria proceselor de presă la Bacău. Atunci am văzut că bătrînul hipnotizor de găini nu-i numai ingrat și pîrîcios, ci și viclean: credea c-o să cîștige și o să-și refacă suma risipită cu publicarea gazetei. Ei bine, scurtînd povestea, trebuie să spun că a pierdut, cum sper să i se întîmple și acum.

De ce totuși pe Florin Piersic, la ale cărui emisiuni mă uit aproape de fiecare dată, nu-l pot admira integral? Cred că din cauza exceselor sale sentimentale și a unor surprinzătoare deficiențe de gust: cum e posibil să plîngi, de pildă, la „Un simplu călător”, cîntat de Gabriel Cotabiță și să-l declari pe acesta „genial”, chiar dacă epitetul e demonetizat? Desigur, îi prețuiesc „inima mare”, fierbinte, memoria prodigioasă, iscusința evocării (dovedită și în scris), dar nu-i accept alunecările în cabotinism, repetările și, nu în ultimul rînd, repertoriul, unul sub nivelul talentului și prestigiului său. Să spui bancuri și poezii de Ion Pribeagu (fără îndoială amuzante, însă numai atît), nu-i treabă de „monstru sacru”, ci de „șușanist”, mai ales dacă procedezi așa de zeci de ori. Sînt – se va zice – slăbiciuni scuzabile, dobîndite recent, sub presiunea „economiei de piață”. Nu e așa! însumate, ele pot deveni (dacă nu cumva au și devenit) periculoase: creează obișnuința facilității. Cît despre afectare, ea e veche. Am observat-o de cînd l-am văzut prima dată, în „Peer Gynt”, la Filarmonica din Iași. în pauză, înconjurat de „cucoane” (cum îl mai sorbeau din priviri, săracele!), le explica acestora, prin vorbe și prin gesturi, „răgușeala” de care suferă, într-un fel menit să le înduioșeze (capul dat pe spate, gîtul întins, bătăi cu dosul degetelor în zona dureroasă), lăsîndu-le totodată să înțeleagă că fără ea ar fi fost și mai grozav. (Era, nu trebuia să mai fie!). „Marele Florin Piersic” (memorabil în „Oameni și șoareci”, între altele) îmi pare a rata imensa șansă pe care i-o oferă longevitatea strălucitoare. în loc de roluri mari pe scenă și în film, preferă – fie din comoditate, fie din orgoliu, fie că nu mai găsește ceva potrivit – rolul mic de moderator în televiziune, care îl pune în situația de a fi comparat cu niște inși categoric inferiori. Avalanșa de „mesaje” hiperbolice, gen „Florine, ești minunat, ești cel mai bun”, primite pentru acesta ar trebui să-l întristeze, să-i amintească aplauzele sălilor de spectacole și cronicile scrise de oameni inteligenți.

în noaptea de 29 spre 30 iulie l-am visat din nou pe Eusebiu Camilar (m. 1965), la fel ca în urmă cu treisprezece ani, adică trăind. Stătea așezat pe treptele ce urcă din sală pe scena unei case de cultură, unde ținuse sau urma să țină o conferință. Arăta mai tînăr decît l-am cunoscut eu, cu părul castaniu spre negru și făcînd un fel de buclă spre ceafă. Ne-am îmbrățișat, eu privindu-l cu un soi de mirare sfioasă: a trăit în tot acest timp fără să se arate în lume? Mi-a spus că da, apoi s-a aplecat pe o carte de istoria literaturii române să vadă ce zice despre el cel care a scris-o. Ca și altădată, m-am trezit foarte tulburat. Afară, noaptea era senină, iar spre răsărit, parcă deasupra blocului vecin, luceafărul strălucea ca o minge de foc.

Vorbe simple, expresive. Vînzătoarea de ziare mi-a definit astfel eclipsa: „o lumină tristă”. Iar vînzătoarea de pîine mi-a spus: „O priveam și mă gîndeam: e ceva ce omul nu poate să facă”. N-am obținut nimic similar de la intelectualii cu care am dezbătut subiectul! i L.F. se pretează la așa ceva. Norocul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!