Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (4)

Constantin CĂLIN

„Nu știți ce cereți” le spune Iisus lui Iacov și Ioan, cînd aceștia îl roagă să stea, în împărăția Lui, unul de-a dreapta și altul de-a stînga. Așa e mereu: nu știm ce cerem! Nici în bine, nici în rău. Nu știm ce cerem pentru că nu ne cunoaștem îndeajuns pe noi. Vreau un bine mare cît muntele: dar îl pot duce? Cînd îl cer mă gîndesc că ar putea să mă strivească? Realizez că lucrul rîvnit poate avea și alte efecte decît cele întrevăzute de mine? Replica lui Iisus atrage atenția asupra responsabilității dinainte de a formula cererea și a responsabilității de dincolo de ea, în cazul că e îndeplinită. Știu cu adevărat ce cer numai atunci cînd cererea e precedată de o dezbatere interioară, pusă în acord cu trecutul personal, cu posibilitățile individuale și, nu în ultimul rînd, cu propria-mi moralitate.

Ștefan Munteanu mă întreabă dacă am avut vreodată ceva cu Nicolae Manolescu (adică vreo ceartă), fiindcă felul său de a mă privi și de a mă asculta, atunci cînd am vorbit despre Bacovia la Liceul de Artă, nu i s-a părut tocmai amical. „Nu, dar nu mă surprinde”, i-am răspuns. Despre N.M. n-am scris decît un singur articol, pertinent, cu cîteva note de portret (unele, probabil neconvenabile), dar nu cred că de aci se trage lipsa de simpatie, „răceala” sa. Cauzele pot fi multe. Să zicem că, înainte de a-i face cunoștință directă, cineva m-a prezentat nefavorabil. Mi s-a întîmplat și cu alții, care însă, ulterior, și-au schimbat opinia. Sau că a citit ceva de mine și nu i-a plăcut. Nu i-au plăcut, de pildă, sînt sigur, comunicările despre „Poezia tinerilor” și „Finaluri de cronici”, ținute la „Zilele Călinescu” de la Onești, în secțiunea pe care o prezida. Un motiv ar mai putea fi faptul că eu însumi m-am ținut la distanță de el – dovadă de decență, nu de ostilitate. Nu sînt prea sociabil, nu mă bag în ochii nimănui. în doi am discutat numai o singură dată, pe malul unui iaz din Oituz, sub un soare torid, mîncînd cireșe, nu despre literatură, ci despre sport. Am fost surprins de amploarea și precizia cunoștințelor sale și în acest domeniu. I-am declarat-o și a fost vizibil încîntat: ținea atunci, în secret, chiar în „Ateneu”, sub pseudonimul „Amator”, o cronică. în rest m-am mărginit la a-l saluta. Deși Mihai Drăgan și Ion Apetroaie, cu care eram prieten, se încadraseră în cercul său, eu n-am făcut-o. Atitudinea sa față de ei avea – mi se părea – ceva condescendent, ca de altminteri cam față de tot ce era ieșean. Cert, mult mai bine mă simțeam alături de Al. Piru sau de Constantin Ciopraga. Dintre „ateneieni”, N.M. s-a înțeles întotdeauna bine cu Sergiu Adam și – surprinzător – cu George Genoiu. Nu știu dacă prețuirea arătată lui George Bălăiță trece dincolo de literatură, deși își vorbesc cu „George” și, respectiv, cu „Nicky”. La fel cea față de Ovidiu Genaru, mai ales după 1990, cînd s-au orientat către partide politice diferite. Dar astea sînt lucruri care nu mă preocupă. Ca să închei – i-am spus lui Ștefan Munteanu -, „răceala” sa e, din punctul meu de vedere, una fără cauză precisă. Mai am totuși o bănuială: obișnuit cu rolul de protagonist absolut, N.M. a pierdut răbdarea de a-i asculta pe ceilalți. întrerupe, hărțuiește, seminarizează: „Aci trebuie să vedem?…”, „Dar de ce?…”, „Eu nu știu, dar cred…” etc. Viteza reacțiilor sale intelectuale e, într-adevăr, foarte mare: un amestec de impresii spontane și „idei de-acasă” activate rapid. Nu toate și întotdeauna potrivite cu ținta. Pe cel mai puțin rezistent nervos, însă, aceste „manevre” îl derutează, îl „termină”. Cineva mi-a atras atenția asupra felului în care își mișcă limba atunci cînd își savurează propriile ingeniozități, frazele istețe și malițiile. O subție, o trece printre dinți, o retrage, o rotește, o lipește de cerul gurii. Parcă-i „Hameleonul” lui Cantemir. Un rictus, o ridicare a ochilor spre tavan, o descleștare demonstrativă a palmelor, o învîrtire nervoasă a stiloului sau pixului și „prada” e complet neutralizată, adesea în joacă, dar uneori și la modul serios, polemic. Interesant în sine, spectacolul inteligenței e dublat de spectacolul fizionomic.

Necesitatea paternalismului nu e – cum se afirmă – o deprindere impusă de comunism. Au avut-o și anticii (pater patriae) și oamenii evului mediu, inclusiv românii. La înmormîntarea lui Ștefan cel Mare – scrie Grigore Ureche – moldovenii plîngeau toți „ca după un părinte”. La rîndul lor, muntenii – notează Nicolae Muste – l-au petrecut pe Brîncoveanu, cînd a fost scos din domnie, cu lacrimi în ochi, „ca pe un tată”. Dacă e musai să învinuim comunismul, am putea-o face pentru faptul că a cultivat ideea de paternalism dincolo de anumite limite, pînă în postmodernitate.

Se poate! Un bîlbîit (la propriu) e… „expert” în Ministerul de Externe. Dar asta nu-i de ajuns: pe deasupra, tipul e și prețios. Intervenind într-o dezbatere ce se desfășura la Antena 1, a spus: „Ca să închei cu ceva rezidual de la întrebarea anterioară…”. Vroia, adică, ceva ce considera important, desigur. Numai că „rezidual” evocă contrariul: materia uzată, deșeul. Dacă le încheie la fel de bine înainte de a le începe și în discuțiile diplomatice, „expertul” nostru are toate șansele ca treburile să-i iasă mereu pe dos. Cred că și așa se întîmplă. Și cînd te gîndești cîtă stimă și încredere li se acordă celor cu un asemenea titlu!

H. Sanielevici în „Noi probleme…”: „Ce se vede acuma în lume, nu-i sminteală, ci gheșeft!”. O explicație bună atît pentru vremea sa, cît și pentru vremea noastră. în secțiunea pe care o prezida. Un motiv ar mai putea fi faptul că eu însu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!