Varietăți critice

Sărbători orientale

Constantin CĂLIN

încep „varietățile” din acest an cu un „potpuriu”, ceea ce – tradus – înseamnă ghiveci de impresii. Specia e foarte solicitată în aceste zile, de la lăutari pînă la politicieni. Eu o adopt din constrîngerea de a spune cît mai multe lucruri într-un spațiu redus. Mizez, apoi, pe efectele ei. Trecerile rapide de la o idee la alta, de la o bucată la alta, de la o melodie la alta pot excita prin micile lor surprize. La fel, cred, și cele de la o stare la alta. Negreșit, potpuriurile (inclusiv cele gazetărești) sînt foarte potrivite pentru momentele de moleșeală sufletească și de confuzie, ca acestea de acum. La noi, nu poți ieși din sărbători decît obosit și năuc. Lipsește liniștea, lipsește intimitatea; domină, în schimb, hărmălaia și zgomotul. De pildă, ceea ce trebuia să dureze două zile, durează o lună: luna petardelor! A început la sfîrșitul lui noiembrie și nu s-a terminat încă peste tot.. Ea s-a desfășurat, mai ales în mediul urban, sub ochii polițiștilor de proximitate și ai gardienilor publici, niște namile inutile, înarmate, în mod ridicol, cu mape și pixuri. Cartierele bubuie, trosnesc, sună a poligon militar, iar ele (de fapt, ei) își plimbă șuncile pe trotuarele străzilor din centru sau se țin de șuete în stațiile de autobuz. Atitudinea lor de n-aude-na-vede încurajează „neamul prost” care, nesancționat, devine terorist. Sfidează normele elementare de conviețuire, scandalizează, vandalizează. âși valorifică, în haite, porția de „libertate”: pocnește, urlă, murdărește. Nu-i pasă nici de spaimele copiilor mici, nici de slăbiciunile bătrînilor, nici de deruta animalelor de casă. Marota lui e să-și ducă pînă la capăt „damblaua”, să se dezlănțuie, să arate cît e de grozav. Așadar, el (beneficiind de consimțămîntul tacit al polițiunii) cu hatîrul, iar noi ceilalți, care credem în lege și ordine, cu nervii întinși, cu șocurile, cu insomniile. Traumatizați sau/și răniți. întreb: e drept să se întîmple așa?

De nesuportat mai mult decît cîteva minute fiecare, programele de revelion ale televiziunilor m-au obligat (din curiozitate) să trec adesea de la un canal la altul. Trăsătura lor comună a fost monotonia în vulgaritate. Cert, în materie de gust, regresăm. După ceea ce ni s-a oferit în „noaptea dintre ani”, am putea fi definiți ca un popor oriental, dintr-o țară situată undeva între Turcia și India. Statistic vorbind, Revelionul 2006 s-a bazat pe țigani, pardon: rromi, de aci aerul de paranghelie prezent aproape peste tot. „Regi” și „regine”, virtuozi adevărați și artiști de cîrciumioare, cadîne și halaice erau pe orice post. Românii nu mai au puterea să-și inventeze propriul lor divertisment de calitate. Singuri parcă nu prea mai au haz. Unde-i umorul, odinioară element caracteristic al etosului nostru? Unde-i curajul de a spune, rîzînd, adevăruri memorabile? Rîdem din ce în ce mai strepezit, dar nu cu rîsul nostru, ci cu al altora. Sau trecem de-a dreptul la hăhăieli!

Salvarea de urît mi-a venit, de Sărbători, de la cîteva concerte, între care unul cu Cesaria Evora, altul cu Pavarotti, Careras și Domingo (înregistrări mai vechi), iar ultimul – cel de la Viena, dirijat în acest an de Mariss Jansons. Olandezul a alcătuit un program diferit de cele ale mai celebrilor săi predecesori la acest pupitru: a introdus „Marșul spaniol”, polca „Telefonul”, „Galopul haiducilor” etc., a redus din balet, a eliminat scenele de manej, a lăsat pentru bisuri „Frumoasa Dunăre Albastră” și „Marșul lui Radetzki”. Indiscutabil, el n-are farmecul lui Zubin Mehta sau Lorin Mazel, nici alura poetică a lui Claudio Abbado, în schimb se impune prin energie, fermitate și rigoare. La o adică, știe și să se amuze, deși o face ceva mai stîngaci. Un model de construcție muzicală, prestația sa va deveni una de referință.

Nu lipsesc din „potpuriul” meu nici impresiile dintr-o expoziție: cea a Silviei Tiperciuc, de la Galeria „Gheorghe Velea”, situată (o spun pentru cei ce n-au intrat niciodată acolo) în podul unei case de pe strada Oituz, colț cu Energiei. Urcatul în el e o „experiență”. Prima dată am făcut-o într-o zi cu vînt puternic. Vîjîitul lui m-a tulburat, mi-a dat senzația de vertij și de iminentă prăbușire a întregii clădiri. Acum ziua era calmă. Talent ajuns la zenitul maturității, Silvia Tiperciuc e o impresionistă cu suflet tandru și gesturi precise. Pictura ei oscilează între elanuri și reticențe, între înfiorări și răceli, între (cum e cazul aci) peisajele văratice și peisajele ivernale. O pictură de atmosferă, de un lirism atenuat, în care culoarea vibrează și evocă. în fine, o pictură lizibilă, de o simplitate elaborată, în care, dincolo de imagini, se străvede o parte din „povestea” celei ce-o face. Silvia Tiperciuc pare să se înțeleagă foarte bine cu apele, cu stuful, cu ierburile, cu casele vechi și cu arborii. Mai ales cu aceștia, prezenți în cele mai multe dintre lucrări, ca repere și simboluri. în ansamblu, expoziția e o lecție de onestitate. Silvia Tiperciuc respectă regula peisajului „etat de l’ame”, se mărturisește prin el. Tandrețea sa e dublată de curaj, iar precizia de vigoare. Așa cum, în plan pictural, lumina învinge umbrele, în plan psihic, îndrăzneala triumfă asupra complexelor și timidității.ză normele elementare de conviețuire, scandalizează, vandalizează. âși valorifică, în

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!