Varietăți critice

Marin Sorescu – simple reminiscențe

Constantin CĂLIN

Pe Marin Sorescu n-am de ce să-l caut în amintiri, ca pe alții. Amintirile pe care le am despre el, puține, îl dezavantajează. întîlnit doar de cîteva ori, omul era, din aproape toate punctele de vedere, inferior scriitorului. Scund, cu o față suptă, potrivită pentru caricatură, prost îmbrăcat (de fapt, lucrurile nu stăteau cum trebuie pe el), trezea mai curînd uimire decît admirație. Dacă nu știai cine e, nu-l băgai în seamă. Iar încercările lui de a se face remarcat erau de-a dreptul comice!… L-am văzut prima dată în vagonul unui tramvai ce cobora de la Universitatea „Al. I. Cuza” spre Biblioteca „M. Eminescu”. Era singur la capătul din față, situat mai jos și deci expus privirii mele. Purta o bască încrețită pe vîrful clăii de păr des, un costum larg, mototolit, ca de căpătat, iar într-o mînă ținea un balonzaid. Părea mai sărac decît mine și colegii mei (care nu eram deloc bogați), îndeosebi din cauza pantofilor stîlciați.
Venise la Iași ca trimis al „Vieții studențești”. Avea deja un nume, dar care nu se prea lipea de o asemenea figură. Mai tîrziu, peste ani, l-am reîntîlnit la „Zilele culturii călinesciene”. Acum arăta împlinit fizic, dar mergea cu haina pe umeri, obicei țărănesc. Nu m-a impresionat nici prin ce-a spus, nici cum a spus. Ca vorbitor și ca recitator era neinteresant. Odată, de la Onești a venit la Bacău, împreună cu alții, pentru o întîlnire cu elevii Liceului Pedagogic, aranjată – pare-mi-se – de profesorul Gheorghe Neagu. Pînă să se organizeze gazdele, am stat într-o sală de clasă, continuînd fiecare discuțiile începute pe drum. Aci, simțindu-se probabil singur, Sorescu a trecut la tablă să deseneze, nu doar cu o mînă, ci cu ambele și (lucru care mi-a atras atenția) nu pe rînd, ci deodată; fără ezitări, repede. în amfiteatru, n-a strălucit (ca, de pildă, Eugen Simion). Prezența lui stîrnea curiozitate, dar nu fascina. La fel (sau și mai rău) se întîmpla cu aparițiile sale la televiziune. Apropo de una din acestea, mi-aduc aminte o scenă comică din anul în care a fost ministru, observată într-un reportaj de la o festivitate. Fiindcă nu încăpuse în primul rînd, Sorescu făcea un du-te-vino în planul secund, barem va găsi o breșă printre umerii celor din față, ca să se vadă, vanitate copilărească, de băiat de țară. A reușit pînă la urmă, ridicîndu-se pe vîrfuri. Lipsa lui de vizibilitate fizică era, cred, o suferință veche. A avut și ghinionul de a face parte dintr-o promoție literară cu bărbați frumoși și puternici. Și femei (cam toate) frumoase. Lîngă ei/ele părea dintr-un alt film, – un film mut. De un „complex” nu poate fi vorba, totuși. I-au venit în sprijin numeroase alte compensații. La maturitate călca a personaj important (cum de altminteri și era), cu pas întins și umerii trași îndărăt.

Ca scriitor, Marin Sorescu mai mult m-a impresionat decît mi-a plăcut. Pentru mine, el a fost un subiect de multiple discuții, dar nu un subiect de comentarii critice. Nu țin minte să fi scris vreun articol despre vreuna din cărțile sale. La mijloc au stat mai multe motive. Primul e legat de faptul că, în 1964, cînd a debutat cu „Singur printre poeți” (EPL, col.”Luceafărul”, 1650 exemplare broșate), volum subintitulat „Parodii”, nu prea știam să rîd. Ca să-l gust, ar fi trebuit, poate, să fiu cel puțin de-o vîrstă cu autorul. Parodia cere să te pricepi și la calapoade, adică la modele. Abia ieșit din facultate, nu le cunoșteam bine pe toate cele ale sale, ca să apreciez cît de exact au fost intuite temperamentele și stilurile celor parodiați. Cazul meu poate fi și al altora, care de asemenea vor fi ratat întîlnirea cu primul Sorescu. Parodia e cînd prea nouă, cînd prea veche. Azi încă nu i-ai prins subtilitățile, mîine te lasă indiferentă. Trebuie consumată cît e caldă, cît numele și opera celor vizați de ea sînt simțite ca vii, contemporane, simpatice, ușor recognoscibile prin manieră și ticuri. Așa stînd lucrurile, mă tem că cititorul de azi are nevoie de o grămadă de note ca să înțeleagă de ce Sorescu s-a oprit la Eugen Frunză, George Dan, Florin Mihai Petrescu, Ion Crînguleanu, Mioara Cremene etc. Citește, de pildă, „Tîșnet” (după Nicolae Stoian) și, aproape sigur, strînge din umeri.
Un alt motiv de a fi rezervat a fost transformarea lui Marin Sorescu, începînd chiar de la jumătatea deceniului șapte, de către numeroșii săi comentatori (mie nu-mi place înghesuiala) într-un poet „clasic” și popular. „Bărbații”, „Shakespeare”, „Trebuiau să poarte un nume”: analize, recitări, elogii peste elogii. N-aveai unde să mai pui un cuvînt, poate doar împotrivă. Succesul de critică și de public își avea, cred, explicația în foamea de aluzii, echivocuri, poante, caracteristică acelor timpuri, și în pofta de suceală. Lumea era sătulă de prea multe clamări directe, grave. Autorul „Tinereții lui Don Quijote” corespundea acestui „orizont de așteptare”. El intrase în literatură altfel decît majoritatea colegilor săi de generație: calm, isteț, surîzător. Modul său poetic (deși precedat de Ion Pribeagu și G. Topârceanu) apărea nou și paradoxal, o combinație de simpatie și ironie. Sorescu nu-ți punea găleata lirismului în față: adapă-te! Ingenioase, textele sale ofereau suficiente delectări pentru inteligență. Totuși impresia mea era că uneori mimează subtilitatea și că se folosește de trucuri pentru a face ca anumite platitudini să pară spirituale. Legiuni, imitatorii îi trădau, nu o dată, facilitatea procedeelor.
Rezistența mea la Sorescu venea, în sfîrșit, din rezistența pe care o manifesta față de tot ce declanșează mode. Mai întinsă decît „moda Stănescu”, „moda Sorescu” îmi afecta (îmi dau seama acum) preferințele: primul Ioan Alexandru, Ioanid Romanescu și alții. Poet de „primă linie”, cum se spunea pe atunci, Sorescu prinsese un loc în centrul scenei literare și nu se dădea urnit de-acolo. Avea, peste toate, și talentul de a-și întreține succesul. Viața sa a constat din două ocupații: scrisul și promovarea acestuia. Oriunde mergea, în țară și în lume, principala lui grijă era să-și evidențieze opera. A fost cel mai eficient agent literar al acesteia. „Afacerea” nu putea să dureze fără a isca invidii, adversități, contestări. Cînd sînt „atinși”, cei mai mulți dintre poeți tac. Nu acesta a fost, însă, și cazul său. Se pricepea să se apere singur, să se ridice deasupra criticilor săi. Căuta ochiurile slabe din pînza lor, le lărgea, apoi privea prin ele într-un fel amuzat, sfîșiind-o. Drepte sau nedrepte, cîteva din „replicile” sale (adunate ulterior în „Ușor cu pianul pe scări”) au făcut dată, fiind citite cu încîntare prin redacții. Cert, la lucrurile in aqua forte, era mare meșter! scriitor, Marin Sorescu mai mult m-a impresionat decît mi-a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!