Varietăți critice

Gesturi și idei

Constantin CĂLIN

Strîngîndu-și scăunelul și mesuța, vînzătorul de lozuri în plic și-a făcut cîteva cruci și a pornit spre casă. E posibil să fi avut o zi mai bună. Cred totuși că așa procedează mereu. Gestul lui mi l-a amintit pe cel al Tatei, care își începea și își încheia la fel ziua de muncă. După o zi de prășit, de pildă, cînd ieșea la capătul ogorului, privea în urmă și se închina. Proceda așa, indiferent de rezultat. Apoi se sălta pe marginea căruței, scutura hățurile lui Bicu, calul nostru, fluiera scurt, mai făcea odată semnul crucii, în sfîrșit plecam. Tata nu-și explica gesturile. âl priveam în tăcere, nedumerit că-I mulțumește Celui de Sus pentru că a putut să muncească. Nu bănuiam cît de important e faptul acesta. L-am descoperit în primul moment de nesiguranță a sănătății. A putea și a vrea să muncești sînt „daruri” sinonime cu talentul. Munca e principala sursă de certitudini: cu ea totul e posibil, fără ea nimic nu se materializează. Profund convins de aceasta, pot zice așadar: Muncesc, deci exist!

La copiosul (au fost de toate, inclusiv muzică africană) simpozion dedicat centenarului lui Leopold Sedar Senghor, ținut recent la Colegiul Național „Vasile Alecsandri”, din inițiativa profesorului dr. Viorel Cruceanu și cu participarea poetului Radu Cârneci, s-a discutat între altele și despre longevitatea celui omagiat: a trăit nouăzeci și cinci de ani! Explicațiile celor doi cunoscători ai vieții scriitorului și omului politic senegalez au coincis: autorul „Jertfelor negre” și al conceptului de „negritudine” nu bea deloc alcool. Radu Cârneci, care a avut mai multe întîlniri cu el, l-a caracterizat ca fiind extrem de sobru, de punctual și de politicos. La recepțiile date în cele două decenii cît a fost președinte al țării sale, „petrecea” cu apă. Și – trebuie precizat – nu era musulman, ci catolic; e drept, unul fervent. Involuntar, această evocare mi i-a reamintit, prin contrast, pe președinții și șefii de guverne (Churchill, de pildă) „prieteni cu Bachus”, unii chiar dipsomani: cazul lui Boris Elțîn. Ultimul pe listă, d-l Traian Băsescu (acum suferind) a făcut din trasul de dușcă o figură de spectacol electoral. Ca întotdeauna, excesele se răzbună, astfel că „datul în bărci” și „tăria” l-au pătruns pînă în șira spinării!

Formulele de salut diferă de la epocă la epocă. Epoca actuală este epoca lui „Hai, pa!”, pe care îl aud tot mai des. Substitut al galantului și, uneori, cantabilului „La revedere”, „Hai, pa!” e brutal și nepoliticos. Tradus, înseamnă: „Gata, nu mai pot să te ascult, dar te pup!”. Prima parte acuză o grabă nu întotdeauna motivată, iar a doua o familiaritate nu întotdeauna la locul ei. „Hai, pa!” e, de fapt, salutul unor inși care nu au răbdarea să ducă la capăt o discuție, plictisiți nevoie mare, „stresați” și care încearcă să se sustragă într-un mod pretins amical. Cu „hai” îl expediază pe interlocutor, iar cu „pa” încearcă să-l consoleze de despărțire ori să-l asigure de o continuare, care va fi, „normal”, la fel de scurtă. Cert, salutul acesta e, în 999 din o mie de situații, nepotrivit. Nu „merge” între profesori și elevi (cu atît mai puțin, invers), între tineri și bătrîni, între îndrăgostiți, deși pare de ei inventat. Anormală, răspîndirea lui e încă un simptom al confuziei din societatea în care trăim.

O curiozitate păcătoasă m-a făcut să urmăresc, dacapo al fine, „Eurovision”-ul de la Atena, un concurs din ce în ce mai subțirel, mai degradat, în ciuda fastului în care se desfășoară, și un motiv puternic de contrariere. Europa de la „Eurovision” apare ca un hinterland muzical al SUA. Personalitatea țărilor care o compun e, adesea, insesizabilă. în afară de bosniaci, de croați, de francezi, de irlandezi și de armeni, nici vorbă de specificuri naționale. Rusul pe care l-am văzut (altminteri o voce bună) putea fi de oriunde, Trăistaru al nostru se putea prezenta ca fiind din patria lui Morandi, iar cîntăreții evrei ca descinși de pe Mississippi ș.a.m.d. Impresia de uniformitate e accentuată și de folosirea aproape generală a aceleiași limbi: engleza, nu pentru că ar suna mai frumos, ci pentru a trece mai ușor anumite bariere comerciale. Cît despre rezultatele votului, acestea sînt de-a dreptul îngrijorătoare. Pe de o parte, pentru că frizează provincialismul (cei din aceeași arie regională se întrajută fățiș), iar pe de altă parte pentru că atestă un nivel foarte scăzut al gustului. Succesul „monștrilor” finlandezi demonstrează că Europa resimte încă nevoia unor doze de „gorilism”, ca să reiau o formulă a lui Ibrăileanu, care mă obsedează de cînd le-am ascultat hard-rock-ul. însă, pentru a nu intra în panică, ar trebui adăugat că Europa aceasta e – cum presupun – numai a celor ce se reped să dea SMS-uri (știu-nu știu despre ce e vorba), fără teama că pot greși, din instinct. Deocamdată…

Apropo de televiziune: între multele sale efecte negative, unul e acela că îngroașă obrazul celor aflați în conflict cu legea. în fața „camerelor”, aproape toți aceștia își dreg ținuta și devin aroganți. îndeosebi suspecții de „mare corupție”. Privesc pe deasupra capetelor celorlalți, rîd cu toată dantura, salută cu mîna ridicată în semn de victorie. într-un cuvînt, bravează. Hoții mai mici și narcomanii adoptă aceeași atitudine: folosesc televiziunea ca pe un avocat al lor. Am ajuns să cred că, în absența ei din fața și din incinta tribunalelor, comportamentul tuturor celor amintiți ar fi altul. întîi, nu s-ar mai simți „actori” și n-ar mai juca „teatru”. Unii ar avea capetele plecate și fețele palide. Lipsind larma din jur, s-ar putea gîndi la propriile lor vinovății. Impactul emoțional al întîlnirii cu judecătorii ar fi mai puternic, iar fermitatea acestora mai mare. în fine, n-ar mai avea cui să declare că sînt „victime politice”. I-am detesta, cum merită, pentru ceea ce au făcut, nu i-am compătimi pentru „tracasări”. Plus altele, pe care nu le mai înșir. pe listă, d-l Traian Băsescu (acu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!