Varietăți critice

„Viața ca o postfață”

Constantin CĂLIN

Critica diaristicii și a memorialisticii cere un „critic complet”, care – condiție într-un fel inclusă – să aibă de la 50 de ani în sus. Am să explic imediat de ce: pentru ca lucrurile despre care vorbește să fie, parafrazîndu-l pe cronicar, înscrise în inima sa, asimilate, ca și cum i-ar aparține. în marginea poeziei e de-ajuns, uneori, să exclami aprobator și să citezi, proza o rezumi, teatrul îl vizualizezi prin jocul actorilor: cu ceva sensibilitate, logică și simț al observației o scoți la capăt. în fiecare din genurile amintite, te mai ajută și teoria. Aci, însă, cel mai adesea, aceasta e superfluă. Am ținut cîțiva ani un curs despre „Jurnale. Memorii. Corespondență” și mi-am dat seama de varietatea și de dificultatea solicitărilor. Prima dintre ele e să impui ideea de „fragment”, de scriitură pe bucăți mici, cu respirație scurtă. Ca să reușești, e nevoie să justifici estetic fragmentul, să-l „exploatezi” intensiv, multiplu, divers. în general, din cauza unei lacune educaționale, tinerii cunosc prea puțin, ca să nu zic deloc, „literatura subiectivă”, „de frontieră” etc. Ca să-i înțeleagă importanța și s-o „guste”, e necesar să-i înveți cum s-o citească și cum s-o discute, chestiune valabilă și pentru o mare parte din public. Trebuie să fii un „om-armonică”. Ce anume ai de făcut? Să compensezi absența epicului printr-o informație abundentă (biografică, istorico-literară și istorică), să evoci experiențe morale și intelectuale similare, situații analoage, să relevi toate aluziile, să interpretezi toate mărturisirile, ca să preîntîmpini reacțiile inadecvate și confuziile. în fine, să elimini rezervele sau aversiunile care ar putea să-l irite ori să-l blocheze pe cititor. Paradoxal, acesta e îngăduitor cu personajele dintr-un roman și e sever cu persoanele dintr-un jurnal sau dintr-o carte de memorii. Inutil să mai adaug că și cu autorii acestora.
între cei (puțini) care cunosc datoriile unei astfel de critici și pot s-o ilustreze se numără și d-l Constantin Coroiu, autorul volumului „Viața ca o postfață” (Ed. Timpul, 2005), al cărui titlu subliniază o tendință a prezentului, de comentare și explicitare, uneori excesivă, în diferență de „viața ca roman”, dominantă în epocile precedente. Un ziarist cultural, d-l Coroiu a devenit critic – fapt notabil – nu de la o zi la alta, ci după o evoluție naturală, treptată. A făcut mai întîi interviuri cu scriitori, artiști plastici, istorici etc., apoi, cu o carieră de reporter în spate, a trecut la eseu și evocare. Astfel și-a găsit un drum al său, drum de lizieră, pe care se simte sigur și confortabil. E un cititor de calitate, comprehensiv, dublat de un cunoscător al vieții literare, cu priză corectă la „literatura subiectivă”. Știe să fixeze și să decupeze dintr-o mărturisire citatul semnificativ, să-l lege de altele de același fel, să descopere interstițiile dintr-un text, să le umple, să-și facă propriile cuiburi în ele; să fie, cu alte cuvinte, exeget și, unde lucrurile o cer, memorialist. Scrie despre autori și cărți care îi plac, benevolent, cu un aer de libertate, fără oscilații mari de ton, deși, cert, nu aderă egal la declarațiile și relatările celor pe care îi discută. într-o carte de memorii sau de interviuri pot fi subliniate o mulțime de aspecte. D-l Coroiu se oprește, cu predilecție, la aspectele morale și apreciază franchețea, adică ceea ce-i spus direct și expresiv. La „mandarinul valah” Petre Pandrea, de pildă, îi place că „nu are scrupule și pudibonderii de salon”, că, pentru el, „nu există lucruri, detalii care nu trebuie văzute sau numite”. Prețuiește, de asemenea, inteligența, ironia, sarcasmul, vorbele tari, caracterizările cu rezonanțe în actualitate. Actualitatea e principala sa grilă de lectură. Fost colaborator la „Adevărul literar și artistic”, iar acum la „Cultura”, d-l Constantin Coroiu urmărește în publicistica sa o linie de mijloc, rezonabilă, bazată pe respectul față de valorile stabilite, clasice și contemporane. Pledează constant pentru democrația culturii. Sub figura de moldovean inofensiv, cu manieră calmă, se manifestă un tip ferm, un adversar rezolut al „revizionismului” și al „elitismului”. Scrisul său are nu numai un aspect evocativ, ci și unul combativ. Moderat dar tenace, d-l Coroiu nu cedează din opiniile sale, cu care contrapunctează, ici-colo, ori de cîte ori se ivește un motiv; și aproape totdeauna se ivește! Adică și în comentariul la Livius Ciocîrlie, și în cel la Gelu Ionescu, și în cel la Constantin Țoiu, și în cel la Gabriel Dimisianu etc. El se simte obligat să apere nu numai niște puncte de vedere, ci și, dacă pot zice așa, pe un autor de altul: pe Mihai Ralea de Petre Pandrea, pe Eugen Simion de Constantin Țoiu, pe Marin Mincu de Angela Marinescu, pe Augustin Buzura de mai mulți etc. Această administrare a dreptății e o treabă destul de complicată, căci, vrînd-nevrînd, te obligă să procedezi prin compensație: să-i iei cuiva dintr-o latură și să-i suplimentezi în alta, una în care nu ar fi nevoie. O „diplomație” cu rezultate iluzorii. în plus, există riscul (de care eu m-aș feri cel mai tare) să pari avocatul din oficiu al unor personalități care, de vreme ce „dau”, trebuie să și „încaseze”.
Deși nu mă potrivesc cu d-l Constantin Coroiu în cîteva „chestiuni punctuale”, „tactice”, am citit „Viața ca o postfață” cu adeziune constantă, stimulat atît de ce scoate din cărțile comentate, cît și de ce adaugă de la sine. Scoate – se cuvine remarcat – lucruri incitante și adaugă considerații pertinente, de pildă cea referitoare la „muțenia” unor scriitori în regimul de dinainte de 1990 (ar fi trebuit invocat, poate, pentru similaritate, și cazul lui Alexandru Vona, într-un alt orizont ideologic). Am descoperit cu încîntare că, eu și d-l Coroiu, înțelegem la fel posibilitățile portretului literar, că ne referim cu aceeași rezervă superstițioasă la cuvîntul „destin”, că în tinerețe am fost „fanii” aceluiași „mit”: G. Călinescu etc. însă impresia cea mai favorabilă mi-a venit din faptul că d-l Constantin Coroiu se relevă aci un scriitor deplin, cu o gamă bogată de mijloace. Cartea sa, o carte cu „suflet”, are atmosferă epică și reflexivă. D-l Coroiu, un om care a citit multe, a văzut multe, a auzit multe, se povestește, nu o dată, pe sine, – delectabil, inteligent, cu măsură -, inserează în canavaua critică scurte fragmente cu amintiri relevante. Atenție totuși: ziaristul își mai ridică din cînd în cînd capul în pagini, fie cu un (prea des) „așazicînd”, fie cu adjective „sportive” („formidabil”, „superb”), fie cu „tachinări” îndoielnice, fie cu „plezneli” în general, la „înghesuială”. Sau dă semne de grabă: iată un lapsus calami, chiar în „în loc de argument”: se confundă titlul jurnalului lui Camil Petrescu, „Note zilnice”, cu cel al jurnalului lui T. Maiorescu,”însemnări zilnice”. Apoi, sintagma „lecturi fidele”, pentru care e felicitat d-l Daniel Cristea-Enache (acesta doar o aplică adecvat), îi aparține puțin fericitului Pompiliu Marcea, care, ostentativ, pentru contrast cu frumoasele „infidele” ale altcuiva, a folosit-o în titlul unei cărți de-a sale. în fine, caracterizarea Iașului drept „Florența României” e o coproprietate: Eugen Herovanu („Orașul amintirilor”, 1935) și G. Călinescu, care, probabil, a reinventat-o. h” Petre Pandrea, de pildă, îi place că „nu are scrupule și pudibonderii de salon”, că, pentru el, „nu există

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!