Varietăți critice

Pagini din trecut

Constantin CĂLIN

* Lîngă magazinul „Orizont” (alimentar și industrial) au instalat ieri sau astă-noapte o cutie albastră, de mărimea celor poștale, pentru „Sesizări către Miliție”. Desigur, același lucru va fi fost făcut și în alte cartiere, în locurile cu vad. Am remarcat-o ca pe un semn de exclamare apărut în mijlocul unei fraze. Unii, ca mine, o vor ocoli; alții, nu puțini, o vor folosi. Climatul actual e favorabil „turnătoriilor”. Am botezat-o imediat „Bocca di leone”, după numele cutiei delațiunii de la Veneția, despre care tocmai am citit în însemnările de călătorie ale lui Archibald. Văzînd-o, „boierul” (cum își zice) fu, deopotrivă, scîrbit și indignat: „«Bocca di leone», cutia infamă în care mișeii strecurau denunțări mincinoase împotriva celor (pe) care voiau să-i piarză, șade și acum, căscată, ca să primească scrisorile anonime, ticăloșie la care, pînă astăzi (1913 – n.m.), nu s-a înjosit, afară de om, nici unul din dobitoacele, chiar cele necurate, pe care le-a luat Noe cu el în corabie pe vremea potopului”. Cînd zic că „Gura leului” de la „Orizont” (ca și celelalte) nu va rămînea goală am în minte cantitatea de scrisori ce vine la ziar. Intru uneori în biroul d-nei E. C. și văd teancurile. Neîndoielnic, în ele e mult noroi, dar sînt și lacrimi adevărate, „lacrimi de sînge”. Poate și cîteva porții de înjurături. N-am întrebat niciodată care-i regimul acestor scrisori. Se pare însă că, după „verificarea” lor pe teren de către redactori, sînt predate din nou la secție și arhivate. Nu de mult, cu o săptămînă sau două în urmă, le cerceta un tip de la Securitate: figură de funcționar greoi, blond, față plină, surîzătoare, privire nesigură, – probabil un grafolog. De atunci, știind că-l știu, cînd îl întîlnesc, mă salută. âi răspund, nu fără a mă întreba intim dacă trebuie. Am ajuns la părerea că ar fi stupid să-l detest fățiș (pe el sau pe altul). Proza citită (Lăncrănjan, Buzura etc.) îmi dă un asemenea impuls. Totuși, ostil în principiu, nu pot fi ostil și în practică. Pur și simplu n-am superstiția „securistului” ca, exclusiv, un ins negru, malefic. Un sfert din colegii mei de facultate au fost racolați pentru această „meserie”. în amintirile mele, nici unul nu-i odios. Au făcut cariere, în țară și străinătate. G. S., de pildă, în studenție un „pontagiu” simpatic, ce nu se prea omora cu cartea, e azi doctor în filologie (ceea ce eu încă nu sînt) și director al Agerpres (ceea ce eu nu voi fi nicicînd). Nu-l invidiez și n-am ce-i reproșa: îl găsesc – cel puțin în vorbe – plin de solicitudine și cordial. Prin comparație, eu par cel care s-a ratat. Am suferit și sufăr nedreptăți. Cu toate astea, nu judec oamenii otova, pe categorii, ci individual. Securiștii care au „răspuns” pînă acum (sar peste întrebarea de ce-or fi trebuind să „răspundă”?) de redacția revistei (doi au trecut deja pe lumea cealaltă) au fost diferiți ca firi și „maniere”: unii, pieziși, suspicioși; alții, superficiali, „boemi”. Ultimul, D.T., are o alură suferindă și scrie versuri. Nu mă îndoiesc nici o clipă că fiecare m-a (sau ne-a) încondeiat în rapoarte, dar un rău decisiv, ireparabil, n-au reușit să-mi (să ne) facă. Au încercat? Am avut cu toții norocul ca (n-am să evit cacofonia) „concluziile” lor să fie aplanate de cei de la partid (B. P., C. V. T.), care n-au vrut să-și „creeze probleme”. Deci dacă, oficial, pe ei i-am suportat, în schimb pe „turnători” i-am privit mereu cu dispreț. E una din multele atitudini bune cu care m-a deprins liceul militar, unde pîrîcioșii primeau ce meritau: o bătaie bună, bazată pe un atac-surpriză, nocturn, cu pătura-n cap. Succesorii lor maturi, „turnătorii”, sînt abominabili prin excesul de zel și prin meschinărie. întotdeauna, între răul pe care-l fac și plata pe care o primesc e o mare disproporție. „Iudele” își vînd victimele pe (aproape) nimic. Numai Iisus îi poate privi cu detașare. Un om: nu!

* După ce l-am citit, l-am rugat pe cel ce mi-l arătase să mi-l lase mie: e un afiș simplu, de mărimea unei coli de scris, albastru pe fond alb, cu chenar deschis (sus, în dreptul titlului, și jos, pentru datare), un document din categoria multum in parvo, care evocă impasul „epocii”. âl transcriu, nu cumva să-mi dispară sau să-l pierd: „Cetățeni! / Prevederile Decretului (se va înțelege imediat care – n.m.) dau expresie hotărîrii noastre de a bara căile necinstei și actelor ilicite. / Cei care atentează prin acte antisociale, egoiste, la bunul mers al vieții noastre, la aprovizionarea ritmică a populației, să-și primească pedeapsa pe măsura faptelor lor!” (…) Textul ar merita o analiză minuțioasă: cuvinte care îndeamnă la vigilență și cuvinte care asmut, invită la delațiuni colective; cuvinte care sugerează o amenințare și cuvinte care sugerează o protecție. Sînt juxtapuse semne ale crizei (văzută ca un dezechilibru momentan) și semne ale încrederii că, prin măsuri excepționale, criza se va remedia. Mă întreb: afișul o fi o inițiativă izolată, locală, pentru explicarea decretului sau au mai fost și altele de acest gen?

* „Trebuie să strîngi din dinți și să aștepți. Altminteri riști să pățești ca soldatul care moare cu o zi înainte de încheierea războiului. Ăștia-s puși pe belit. Iar noi, intelectualii, sîntem ca o spumă. E de-ajuns ca ei să sufle odată și te trezești la mină sau în agricultură. Acolo îți cade ceva în cap ori te lovește ceva”. ânțelept sfat! Dar – ciudat! – cel care mi-l dă „zice” el însuși, deseori, „lucruri provocatoare” despre „cine știm noi”. Pentru unele ți-ar trebui un oarecare curaj numai ca să le repeți. Contradicția se explică prin faptul că el poate să se răsucească pe loc cu 180 de grade, „s-o întoarcă”. Ieri, de pildă, condamna „manipulările” noastre în problema conflictului cu ungurii (vezi Plenara Comitetului Național al Cetățenilor Români de Origine Maghiară), iar azi, probabil sub influența altor comentarii, îi vitupera pe aceștia pentru „ceea ce ne-au făcut ei nouă”! Spre deosebire de mine, care, în materie de opinii, nu știu să fac pasul înapoi decît, eventual, pentru a le nuanța, el, mon (con) frëre, mon semblable, iese ușor din orice situație, negîndu-și-le.enție un „pontagiu” simpatic, ce nu se prea omora cu cartea, e azi doct

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!