Constantin CĂLIN
Altă mare temă a discursurilor lui Delavrancea, „cestiunea personală”, explică psihologia oratorului în diferite momente ale carierei sale. În limbajul parlamentar al epocii, termenul „cestiune personală” denumea situația creată în urma unui atac pătimaș, a unei porniri criticiste, a unei altercații. Dacă sensibilitatea sau reputația cuiva era atinsă în toiul polemicilor, cel lezat cerea cuvîntul în „cestiune personală”: să răfuiască o acuzație, o ofensă, să respingă o apreciere defavorabilă, să răspundă unei interpretări tendențioase. Prea multe „cestiuni personale” înseamnă o viață parlamentară agitată, dar ineficientă, un climat neprielnic activității legislative. În schimb vanitățile sînt satisfăcute, și, aparent, dezbaterile au o desfășurare democratică! A declanșa „cestiuni personale” putea fi și o tactică avînd ca obiectiv tergiversarea unor proiecte de măsuri, însă mai des ele sînt efectul unui mod violent, nenuanțat, de a purta o discuție. A riposta atacului la persoană era (și a rămas!) o „cestiune de cuviință”, o problemă de demnitate. La Delavrancea, om mîndru, cu o fervoare accentuată și, printre politicieni, foarte susceptibil din cauza provenienței sale țărănești, întervențiile gen „cestiune personală” ocupă un spațiu amplu, fiind prezente în aproape toate discursurile. Dusă mai mult în opoziție, în cadrul minorității, viața de parlamentar e luptă, confruntare, mobilizare nervoasă. Rezultatul: o psihologie de opozant, care s-a imprimat în textura discursurilor sale, aspră de cele mai multe ori. Personalitate construită, el este, dintr-o mai veche deprindere, întîiul comentator al actelor sale. Nu ține un jurnal, ca Maiorescu; se explică fățiș unei asistențe care avea posibilitatea să compare spusele sale cu faptele. Aceste justificări sînt un fel de memorialistică vivantă și, bineînțeles, un procedeu prin care oratorul încearcă să se impună. De obicei lungi, ele depășesc simplul răspuns la cutare provocare: se referă la numele și „pseudonumele” său, la munca sa literară și politică, la caracterul său etc., iau forma autoportretului moral, pe care – determinat de împrejurări – îl va repeta în multiple variante stilistice. În parlament, la sfîrșitul secolului XIX și începutul secolului XX, discuțiile despre moralitate trec, nu o dată, înaintea discuțiilor politice. Opoziția îndeosebi suprasolicită tema moralității. În ceea ce îl privește pe Delavrancea, asemenea discuții îi convin, îl însuflețesc, îl ridică la statura unui critic intransigent al vieții publice. E „destul de armat” teoretic (o dovedise și ca jurnalist, prin „Pasiunile politice și publicistul”, 1894, mic studiu de psihologie socială), concepția sa despre comportamentul omului politic bazîndu-se pe ideea că acesta trebuie să fie un model educativ. Singurele greșeli îngăduite sînt cele comise din devotament, „în furia neostoiată a focului”. Puritatea luptătorului politic vine din voința sa de a trăi la înălțimea principiilor. Așa stînd lucrurile, e greu să separi ce e rezultat al experienței de ce e simplă aspirație morală în afirmațile oratorului nostru. Tînăr fiind, cată să pară vîrstnic; convingerile pe care le expune sînt mereu „vechi”; una din vocile sale e cea de înțelept. De la început, Delavrancea se supune unei duble convenții: retorică (afirmațiile oratorului trebuie să sune astfel încît să fie primite fără rezerve de auditoriu) și socială – personalitatea acestuia trebuie să se impună ca exemplară. El joacă – se înțelege – un rol; e – în felul său – un actor; prin urmare nu în toate împrejurările replicile sale corespund propriului adevăr psihologic. Cîteodată, gestica o ia înaintea mișcărilor sufletești, a trăirilor. Vorbind despre sine, are în atenție „personajul Delavrancea”, adică o imagine stilizată, etic ilustrativă, la care aderă tot mai mult, mergînd – în ultimii ani ai vieții – pînă la completa identificare. Ceea ce la un moment dat li s-a părut unora dintre contemporani a fi manie, e de fapt un reflex de apărare. Adversarii aduc mereu în discuție, pentru a-l anihila și a-l compromite, incidentul cu „Epoca”, răscoala din județul Bacău și, mai în urmă, trecerea de la național-liberali la conservatori. Aveau, s-ar zice, un material suficient pentru suspiciuni și insinuări, acestea mai rele decît acuzațiile directe. Nu numai nemulțumirea sau nerăbdarea, ci însăși participarea sa la viața politică putea fi pusă – iar unii n-au ezitat s-o facă – pe seama voinței de parvenire. A se explica era deci un act necesar, un mijloc de a-și întreține și reînnoi reputația. Prin gravitatea lor, unele din învinuirile și bănuielile adversarilor săi nasc într-însul impulsul de a exhiba o serie de calități și merite, firește reale, dar la alte proporții decît la cele evocate. În contra „atacurilor nedrepte”, a denigrărilor și a intențiilor malițioase, Delavrancea politicianul se prezintă drept o „conștiință curată”, o „natură consecinte și leală”, un „om absolut curat, absolut cinstit”. Are, zice, satisfacția de a fi rămas el însuși, „curat în luptele cele mai murdare”, de a nu fi sacrificat „fie și un pic” din caracterul său. Se întîmplă ca peste un timp acuzațiile să fie reluate și atunci cu mici variații, scena atacului și a apărării se repetă. Dar pentru Delavrancea controversa e regimul sufletesc favorabil. Tot apelînd la exemplul personalității sale, făcînd caz de cinstea și dezinteresarea sa, dînd „lecții” de morală, el ajunge să semene – apropiere desigur nedorită – cu oneștii de profesiune, cu „sfinții” politicii practice. Maniera aceasta intrigă, trezește îndoieli sau dorința de a-l contrazice, aduce la suprafață unele din inconsecvențele sale. Oricum, explicațiile oratorului se cer nuanțate. Neîndoielnic, pentru a da doar un exemplu, motivele ideologice au fost dominante în despărțirea sa de național-liberali. Nu-i mai puțin adevărat însă că motivele psihologice, personale au mărit acuitatea motivelor ideologice și politice.
Lasă un răspuns