VARIETĂȚI CRITICE Cum am fost? Cum sîntem?

Constantin CĂLIN

Cînd am ocazia să vorbesc despre „sufletul românesc”, mă abțin să citez toată tabla de trăsături evidențiate de cercetătorii acestuia. De unele nu sînt prea convins că ar exista, la altele nu m-aș putea referi fără a le nuanța interpretările ce li s-au dat. De pildă, omenia „care se manifestă sub formă compătimirii și a milei”. Nicolae Iorga o pune pe primul-plan. Odată, repetîndu-i afirmația, mi-am dat seama că, din auditoriu, cineva ar putea să mă întrebe: românii au avut călăi? Predau un curs de literartură veche și, bineînțeles, la o asemenea întrebare, îmi vine imediat în minte următorul paragraf din Miron Costin: „Domnia lui Ștefan – vodă Tomșa, cum s-au început în vărseri de sînge, tot așa au trăit. Avea un țigan calo (călău e un cuvînt țigănesc – n.m), ce să dzice pierzătoriu de oameni, țigan gros și mare la trup. Acela striga de multe ori înaintea lui, arătîndu-i pre boieri: „S-au îngrășatu, doamne, berbecii, buni sintu de giunghiat”. Ștefan – vodă rîde la ceste cuvinte și dăruia bani țiganului”. Dar cel ce l-a ucis pe Costin, armașul Macrei, tot țiagan era? Neculce, care povestește cu indignare tragedia bătrînului cărturar, spune doar că era „om rău și de nimic”, și că nu era „de neam”. După un secol și jumătate, în Țara Românească are loc o întîmplare cu ample ecouri în presă: un boier din Buzău a fost omorît de țiganul Constantin sin State, la îndemnul „serdarului Ioan Vernescu, ce era în relație de precurvie cu soția ucisului”. Cu toate că pedeapsa cu moartea fusese desființată de la introducerea Regulamentului organic, sub presiunea „opiniei publice”, Domnitorul Bibescu întărește sentința de condamnare la moarte a ucigașului dată de tribunal. Și tot el hotărește ca execuția „să se facă la fața locului unde s-au săvîrșit crima”. Numai că – surpriză! – arată Kogălniceanu într-un articol din Propășirea-, „în toată Valahia (…) nu s-au putut găsi un călău”. „Un singur vinovat ce de mai mulți ani zăcea în ocne se primise la această meserie barbară; cînd însă el s-au scos din întunecosul mormînt, cînd s-au sfărîmat ferile și au dobîndit slobozenia, cu slobozenia au dobîndit și facultatea de a gîndi. El atunce a început a plînge și a zice că bun este aerul de răsuflat, că frumos este soarele de privit, că minunată este natura și slobozenia, dar că preferă să se lipsească de toate, că preferă să moară în întunecia ocnelor decît să le dobîndească cu asemine crudă condiție”. Încîntat de acest refuz, Kogălniceanu susține, mai departe, în linia filozofiei optimiste a veacului său, că „crimele sînt rodurile neștiinței și ale necreșterii” și că ele pot fi eradicate printr-o „educație temeinică”, „prin o educație sănătoasă”. Articolul „Lipsă de călăul în Valahia” ataca, prin ricoșeu, situația din Moldova, unde, la acea vreme, exista unul. Povestea lui apare la Iași de odinioară’, de Rudolf Suțu, o savuroasă carte de evocări. Fiind de urgentă trebuință, în 1839 s-a căutat călău cu darabana pe ulițele orașului. Însă, dintre oamenii liberi, nimeni n-a vrut să fie. A primit slujba un pușcăriaș, Gavril Ciobanu, poreclit Buzatu, „un țigănoi colos la trup, slut la față și cu o privire fioroasă de te vîră în friguri”. Acesta era autorul mai multor jafuri și crime făcute „atît singur cît și cu alți semeni, mai cu seamă împreună cu banda de hoți a lui Ion Chetrariu”. A debutat în meserie chiar cu punerea în ștreang a fostului său tovarăș și și-a încheiat cariera cu execuția fraților Cuciuc, unul funcționar, celălalt ofițer, care-și uciseseră tatăl. Închid cărțile și deschid ziarele. Citesc „cronica neagră” a actualității, care înregistrează, cel mai adesea, crime: multe, bestiale, monstruoase, absurde. Unele sînt comise „în stil mafiot”, dar de asasini români, plătiți! Nu numai analfabeți, ci și cu liceu sau facultate. Unde sînt lăudatele. Schimbarea, în sens negativ, a „sufletului românului” poate fi dovedită și cu alte exemplare. Nu-i lună sau, uneori, săptămînă să nu auzim de pruncucideri și de copii abandonați în ghene, precum deșeurile. M-am întrebat ce frecvență aveau cazurile de acest gen în trecut. Am cercetat, la Arhivele Naționale Bacău, registrele de născuți din anii ’70 și ’80 ai secolului al XIX-lea. Între actele de naștere se află și cîteva procese verbale (cel mult două – trei pe an) întocmite după găsirea unor copii abandonați. Unul e din 22 septembrie 1879. La Starea Civilă a fost adus „un copil de curînd născut, pe care – notează ofițerul acesteia în prezența martorilor – l-am recunoscut de sex bărbătesc, cam de o lună și jumătate și părîndu-(ni)-se sănătos. Pe cap are o bonețică de pică (bumbac împestrițat- n.m), cu marginile de horbotă lină, una basma albă în trei colțuri de tulpan, un agheal (cu) fața de materie de lînă roșie, neînvîrtit, trei pelinci de pînză albă și betele de lînă în dungi albe și azurii”. Hotărăsc să-i dea „numele Gheorghe și prenumele frumușelul”! Alt proces verbal e din 23 ianuarie 1881, despre un nou născut, tot băiat, găsit în ograda bisericii Sfîntul Ioan (primul fusese depus la poarta unui gospodar). Iată, iarăși, descrierea efectelor din inventar: „Pe cap are o peticuță de hasa și un tulpanaș, (e) înfășat în două pelicuțe de hasa vechi și un oghelaș de cit umplut cu păr de vacă, cu fașe de americă, iar pe pieptul său s-a găsit o hîrtiuță cu scrierea „Nu e botezat”. „Acestuia, din inspirația celor care-l declară, i se dă „numele de Ioan și prenumele de Dragoș”. Ce trebuie remarcat în textele de mai sus? Grija (dublată, desigur, de remușcare) a celor care i-au abandonat: i-au așezat în locuri umblate, i-au îmbrăcat cu tot ce aveau, iar una dă și o informație despre situația religioasă a copilului. În gestul lor se simte încă umbra milei și compătimirii. Dar azi? Ce spune „cronica neagră”? Tinere mame (mult mai numerose decît altădată) își abandonează pruncii în pungi de plastic, în borcane sau înfășurați în ziare. Vii sau morți. Iată „progresul”!