VARIETĂȚI CRITICE Despre om

Constantin CĂLIN

Într-un răspuns dat lui Tudor Vianu referitor la rostul criticii, E. Lovinescu se declară de acord cu mai tînărul său confrate în ideea respectului față de om. „Sîntem – remarca el – discipolii vagabondului Luca”, adică ai personajului din piesa „Azilul de noapte”, de Maxim Gorki, care proclama că omul e „ceva măreț”. Cîți dintre noi – mă întreb – ar putea repeta același lucru? Discutăm despre orice, dar foarte rar sau chiar deloc despre om. Ce mai înseamnă acesta? Corespunde, oare, omul anului 2000 imaginii pe care i-au schițat-o, în urmă doar cu cîteva decenii, futurologii, filozofii și istoricii? Se spunea: „Omul anului 2000 va trebui să fie o personalitate creatoare, debarasată de tot ce e automatism, simplă repetare imitativă, stereotipă, invariabilă”; „față de omul anului 2000 vom avea pretenții mult mai mari; ponderea calităților morale și de caracter în promovarea indivizilor va crește” etc. Confirmă omul de azi speranțele investite în el? Și, încă o dată, dincolo de discursul politic electoral, ne mai gîndim cu adevărat la om?

De regulă, oamenii se definesc prin contrast: buni sau răi, harnici sau leneși, generoși sau meschini, culți sau ignoranți, cu ocupație sau fără căpătîi („golani, vagabonzi, crai, haimanale, ș-alt oricum vreți să-i numiți”, vorba lui Anton Pann), blajini („de pace”) sau violenți, „scuturați” sau delăsători, sinceri („în doi peri”) sau mincinoși, calmi sau neliniștiți, toleranți sau severi etc. Aceste denumiri se bazează exclusiv pe impresii și constatări. În ele nu se răsfrînge nici o ideologie, nici o concepție religioasă, nici o filozofie practică. În alte formulări însă se străvede sentimentul anumitor valori, proiecția unui ideal. În formula „om de omenie”, apărută în Epoca Luminilor și întîlnită la Samuil Micu, de pildă, se distinge dezideratul unei etici axate pe ideea dreptului natural, conform căreia oamenii se nasc egali. „Omul de omenie” e produsul unei educații în spiritul „cuviinței și omeniei”. Îndeosebi în comunitățile din Ardeal, el se bucura de un mare respect. Pentru nostalgicul Octavian Goga, „omul de omenie” constituia supremul titlu pe care îl putea obține cineva: „Atunce, împăcat cu rostul / Acestei lumi deșerte, / Să mor, să-mi zică satu-ntreg / Un: <> / Iar popii nostru-ntîmplător / Vreau oaspe-atunci să-i vie: / <> / <>”. (Dorință).

Un deziderat era inclus și în formula „om de bine” (receptată ca un clișeu comic de unii care au crezut-o a fi emanația gîndirii lui Ion Iliescu sau a propagandiștilor din cercul său ), un calc după francezul „homme de bien”, ce se întîlnește și la Eminescu (fapt neobservat de autorii dicționarului limbii poetului ), în postuma „Ca o făclie…” :”Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi. / De ce mereu aceleași gîndiri să le tot rumegi / Și sarcina de gînduri s-o porți ca pe un gheb – / Astfel ades în taina durerii mă întreb… / Nu aflu unde capul în lume să mi-l pun: / Căci n-am avut tăria de a fi nici rău, nici bun, /Căci n-am avut metalul demonilor în vine, / Nici pacinica răbdare a omului de bine, / Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind- / Am fost un creier bolnav și-o inimă de rînd”. Altruist, săritor la nevoie, oportun, „omul de bine” e cel care are atît intenția, cît și posibilitatea de a face bine. Aflat în rîndurile de sus ale ierarhiei sociale, el e un personaj necesar în vremurile de (re)introducere a democrației, un element de stabilitate, lucru ce nu s-a prea înțeles la noi.

Dar formula grevată de cele mai multe neînțelegeri e aceea de „om nou”, care e mai veche decît cele menționate mai sus. Am întîlnit-o la Caius Sallustius Crispus, istoric din secolul I înainte de Hristos. În „Război cu Jugurtha”, acesta se referă nu o dată la „oamenii noi”, ridicați „din neamul de jos”. „Nobilimea fiind greu rănită prin legea Mamila, plebea – arată el – ridica oamenii noi „, unul dintre ei fiind celebrul consul Marius. Despre „omul cel nou” vorbește Apostolul Pavel și, după el, numeroși autori religioși. Mitropolitul Varlaam, ca să dau un exemplu, în cazania despre „obrezanie” (circumcizie), de la 1 ianuarie, lansează următorul îndemn: „să ne curățim inima noastră cu tăiare sufletească, să ne dezbrăcăm de omul cel vechiu și să ne îmbrăcăm întru omul cel nou ce iaste zidit pre chipul lui Hristos”. Formula de „om nou”, atribuită de unii, în mod tendențios, doar socialiștilor și comuniștilor, a fost reinventată și răspîndită universal în anii primului război mondial. „Războiul – scrie E. Lovinescu într-un pamflet, intitulat „Deputatul Pășuică” – a dezlănțuit o putere de distrugere atît de uriașă, încît oamenii în sufletul cărora stă pururi nestinsă scînteia meliorismului și-au închipuit că nu se poate distruge atît fără o refacere din temelii. Din tranșeea murdară și cu mîinile pline de sînge, luptătorii au început să viseze la o alcătuire mai bună. Prea era crud prăpădul! Îi trebuia o justificare morală și ideală. Nu puteau pieri atîtea milioane de oameni fără nici un folos pentru omenirea viitoare. Din imensa flacără a incendiului mondial se mistuiau vițiile trecutului, piereau veacuri lungi de păcate și de tină. Din scrum avea să renască însă o lume nouă, cu mai multă dreptate. Prin dîra de foc a războiului timpul avea să se despartă în două; istoria avea să înregistreze o epocă nouă, ale cărei legături cu trecutul fusese distruse în cataclismul universului”. Iluzia înnoirii integrale a durat foarte puțin. Prezentă, mai ales, în politică, în finanțe și în comerț, specia „homo novus” (din care fac parte „îmbogățiții de război”, „drojdia și gunoaiele societății”, „viermăraia ce mișună pe hoitul unei lumi vechi „) a dezamăgit iremediabil, prin lăcomie, dezmăț, grosolănie, incultură. Iată o „probă” spicuită dintr-un roman de epocă: „Garsoane! Hei! Mă, tu, ăla! – s-auzi glasul domnului cu rîtu. Ia, mai ado-mi un rosbif (rost beef – n. m.) de ăsta. Dar vezi să fie mare! apoi adresîndu-se dulcineii (cu care venise la restaurant ): Qeschevu, ma petitt? Ai? <<Șampanică?>> Mă băiat, să vie și două sticle de șampanie, tot d-aia <> (Mumm – Cordon Vert – n.m. )”.

Din păcate, în deceniile trei și patru ale secolului XX , „domnii cu rîtu” (ca și omologii lor de azi ) s-au înmulțit excesiv, provocînd indignare și revoltă. Cel de-al doilea război mondial a reactualizat speranțele într-o „eră nouă” și într-un „om nou”, cu fabricarea căruia, la noi, s-au ocupat ideologii regimului de inspirație sovietică instaurat în martie 1945. Rezultatul? Un mare eșec, subliniat de rapiditatea cu care cei patru milioane de membri ai Partidului Comunist Român s-au reorientat politic după decembrie 1989, cînd am intrat într-o lume în care, vorba lui Jean Braudillard, „nu se poate spune cine conduce dansul”. După un moment de efervescență, chestiunea ideologiilor a fost lăsată mai moale. Contemporanul nostru e „omul tranziței „, unul fără repere și fără modele. Cei care le-au avut constată că ale lor nu mai sînt valabile. Iar cei care nu le-au avut privesc împrăștiat către „oamenii zilei”, „vipuri” și „vedete”, fascinați de succesele lor rapide, fără a mai gîndi la acuratețea mijloacelor prin care le-au obținut ori că ar putea fi efemere. La nivel național, nu mai există o „perspectivă prospectivă” asupra omului. Aproape toate planificările sînt mioape și nesigure. Deposedat de ideea construcției și autoconstrucției, omul (și asta cam pretutindeni în lume) nu mai e important ca „factor uman” și, o dată ajuns în laboratoarele de clonare, nu mai constituie nici „ființă minunată” pe care, privindu-se pe sine, o evocă Psalmistul. Din ce în ce mai derizoriu, el poate fi întrebuințat ca piesă de schimb, medicală sau, în mod extrem ca bombă. Discipolii lui Satin și ai bătrînului Luca au murit sau, oricum, sînt pe sfîrșite.