Constantin CĂLIN
Cînd intră în Parlament, la 17 noiembrie 1894, în urma validării alegerii sale ca deputat al Colegiului al II-lea de Prahova, principala dificultate a lui Delavrancea e alta decît ostilitatea – acuzată – a majorității conservatoare: să evite asemănarea cu unii eroi ai „frazei liberale”. Pe lîngă regulile luptei politice, viața parlamentară avea anumite exigențe intelectuale și „estetice”, exprimate în preferința față de anumite maniere oratorice. În cazul lui Delavrancea, fiind vorba de un debut, era necesară o atitudine nouă, care să-l impună. Primul său discurs parlamentar, rostit în Cameră în zilele de 29 și 30 noiembrie 1894, nu e conceput ca o demonstrație de stil literar, ci ca una de perspicacitate politică. În discuție era „mesagiul”, cuprinzînd programul legislativ și administrativ al guvernului pentru anul următor, și proiectul de răspuns la mesaj – o scurtă parafrază a primului document. Ambiguitățile, formulările confortabile din proiectul de răspuns, prezentat în această sesiune de Maiorescu, devin pretextul nimerit pentru o critică globală a „regimului”, respectiv a formațiunilor ministeriale de la 1888 (Teodor Rosetti – P.P.Carp) pînă la 1894 (Lascăr Catargi – Carp). Firește, e o încercare tendențioasă, în sensul tezei liberale că „nu există nici un raport serios între guvernul M-S și suferințele și aspirațiunile țării”. Drept argument se invocă așa-zisa „istorie externă” a „regimului” (caracterizată prin „nestabilitate ministerială”, „haos parlamentar”) și „istoria internă” a acestuia, cu toate cauzele fenomenelor amintite: dezbinare, neînțelegeri între „vechii conservatori” și „junimiști”. Legile și reformele din inițiativa junimistă: înlăturarea agioului (adică a supraprofitului din speculațiile monetare) și fixarea operațiunilor financiare la sistemul etalonului – aur, vînzarea din domeniile statului a unor mici loturi către țărani, modificarea tocmelilor agricole, inamovibilitatea magistraturii, legea meseriilor, legea pensiilor – sînt minimalizate. Delavrancea ajunge să susțină exact opusul a ceea ce afirmase Eminescu în urmă cu un deceniu, că „România cu aspectul ei modern”, cu instituții constituționale și industrie, e creația partidului liberal. Tactic, amplul (durase 5 ore!) discurs al lui Delavrancea își propunea să discrediteze manifestările „regimului” în ansamblul vieții social – politice și naționale din acel timp. Trecut prin experiența ziaristicii militante, el știe să speculeze în favoarea tezei sale orice neajunsuri și incidente, să argumenteze importanța slăbiciunilor recunoscute ale adversarului. Raportate la fapte, multe din concluziile sale apar extrem de severe, iar multe din caracterizările sale – exagerate. Farmecul lui Delavrancea vine tocmai din această pasiune mereu deformatoare, cît și din capacitatea de a face abstracție, în timp ce-și rostește discursul, de istoria, mijloacele și posibilitățile propriului partid și, astfel, de a critica politica practică a adversarului cu o sinceritate neprefăcută. Un oarecare utopism și idealism e nelipsit în ținuta sa. Nu comprehensiunea față de tendințele și aspirațiile celeilalte grupări e calitatea esențială a unui parlamentar ce-și face datoria, ci forța de a combate și de a replica: Delavrancea era decis să-și facă „întreaga datorie”. Programatic va introduce o notă aspră, discordantă în atmosfera (alt pretext!) cu „desăvîrșire academică” a discuțiilor parlamentare: „Să mă iertați dar, dacă voi apărea în mijlocul acestei academii științifice cu tonul, cu gesturile și cu spiritul aspru al «țăranului de la Dunăre». E, acesta, un avertisment și, totodată, un principiu, care, completat cu alte „scurte mărturisiri de conștiință”, configurează o atitudine, un mod personal de interpretare. „Regimul” (titlul sub care discursul a fost tipărit în broșură) e și o demonstrație de temperament, de vigoare și dinamism polemic. Ceea ce e cu deosebire interesant în desfășurarea acestui discurs, este jocul psihologic, elastic, dintre orator și o parte a auditorilor săi. De la început, cuvintele sale apasă greu răbdarea majorității; felul său impetuos de a se manifesta dă un aer senzațional expunerii; unele propoziții sînt menite să hărțuiască, altele să grifoneze și să irite. Cînd discută „ordinea legală”, violența oratorului egalează violența, știută, a gazetarului. Sînt reluate unele idei, fapte și expresii din articolele sale „Ce spuneți?”, „Guverne personale”, „«Suntem pe bancă»”, „Glume populare”. Grație stenografilor știm și reacția celor care-l ascultau: aplauze, întreruperi, cereri de a lua cuvîntul în cestiune personală, mirări, ilaritate, zgomot, altfel spus o animație neobișnuită. Discursul se dezechilibrează, se umflă, se abate de la problema în discuție, fiindcă „dezinvoltura” și „prezumpția” unor membri ai majorității atrag noi argumente și „desfideri” ale oratorului, care rezistă însă întreruperilor, dialogurilor de uzură, ba chiar arată o vivacitate sporită. Sîngele său „mai iute”, de tînăr (împlinise 36 de ani), ar explica, zice, „ieșirile”, „lungimile” sale. Cu trecerea anilor iuțeala sîngelui lui Delavrancea scade doar puțin.
„Regimul” anunță marile teme – și de ce am evita termenul? – obsesiile oratoriei lui Delavrancea: „cestiunea națională”, „cestiunea țărănească”, „cestiunea personală”. Deși atunci în plin efort de dobîndire a autenticității, viața parlamentară avea totuși un fond problematic serios, grav cîteodată, încît peste deosebirile de poziții, inevitabile, apărea nevoia de conciliere, uneori chiar de colaborare. Așadar nu numai animozitate, vrajbă, blagă, zeflemea, ci și preocupare, responsabilitate. La Delavrancea, simțul datoriei se însoțește cu pasiunea.
Cu o apreciabilă doză de romantism, el se atașează de ceea ce, în epocă, se numea „cestiunea națională”. Ea, credea oratorul, „se ridică mai sus de interesele partidelor, mai sus de interesele secundare și vremelnice ale tuturor, și domină întregul nostru drept de a fi sau a nu fi, ca români”. În principiu, aci nu-și aveau locul meschinăria, sectarismul, reaua-credință. Dar, o vreme, n-a fost așa. Proporțiile crizei care duseseră la căderea național-liberalilor de la guvern impuneau o regrupare a forțelor, o reașezare a cadrelor, o schimbare a tacticii partidului – cel mai numeros și cel mai bine organizat, chiar și după evenimentele din 1888. „Cestiunea națională”, ca reflex al problemei Transilvaniei, al îngrijorării pentru situația românilor transcarpatini, exista mai de mult. Dar acțiunea memorandistică și, îndeosebi, faimosul proces de la Cluj din mai 1894, cu ecouri și în presa internațională, o împinseseră într-o frază nouă. Acest fapt îl sesiză noul șef al liberalilor, Dimitrie A.Sturdza, care sub pretextul că e de datoria partidului său „să clarifice o situație atît de dificilă și întunecată” declanșează una din cele mai acerbe campanii împotriva „regimului” conservator. În 1893, el aduce chestiunea în Senat și o reia în anul următor, solicitînd guvernului să se facă „samsarul onorabil” între maghiari și românii din Transilvania. Formulate în niște discursuri memorabile prin amploarea și dramatism, opiniile lui D.A. Sturdza, politician experimentat, istoric cu reputație, academician, cîștigară numeroși adepți. În agitarea „cestiunii naționale”, Delavrancea îl urmează pe Sturdza, pe care-l considera, într-un entuziasm de moment, „apărător de popoare”.
Lasă un răspuns