Constantin CĂLIN
Am rămas stupefiat cînd, întrebîndu-i pe niște tineri cu bacalaureat luat în anii din urmă, dacă au citit „în viața lor” barem zece pagini de Dimitrie Cantemir, au tăcut. Fără îndoială e de mirare, totuși situația nu e chiar nouă. O dovedește următoarea observație a lui Mircea Eliade, făcută acum peste jumătate de secol: „Dimitrie Cantemir e unul dintre acei scriitori despre care pomenesc toți, dar nu-l citește nimeni”. S-ar zice că, în loc să îndemne la lectura operei lui, marile elogii care i s-au adus („Leibnitz al românilor”, „Lorenzo de Medici al nostru”, „geniu de structură davinciană” etc) inhibă. Ce se poate sau ce-ar trebui citit din el? Desigur, multe, dar în primul rînd, „Istoria ieroglifică”. E o lucrare alegorică despre luptele dintre Cantemirești și Brîncoveni, întinse pe aproape două decenii, o adevărată obsesie a ultimei părți a vieții autorului. În studiile literare i s-au pus numeroase etichete: istorie cu cheie (cifrată, secretă), fabulă, pamflet, povestire de moravuri, epopee eroi-comică etc. Complexă și complicată, scrierea e – ar fi inutil să neg – destul de dificilă, dar odată înțeles „meșteșugul ritoricesc” al lui Cantemir, ea devine de-a dreptul pasionantă. Orice încercare de a o rezuma sacrifică numeroase aspecte. Frumusețea ei constă atît în compoziție, care e ingenioasă, cît și (sau mai ales) în detalii. Senzaționalul acțiunii e dublat de pictura minuțioasă a „măștilor”, precum și de redarea, ca după stenogramă, a dezbaterilor și convorbirilor dintre reprezentanții celor două tabere. Cartea are de toate: lirism, dramatism, incisivitate; e poematică și pamfletară, solemnă și burlească, elevată și violentă. Seriozitatea și jocul alternează. Ea poate fi citită în două feluri: o lectură fără descifrări, adică fără a recurge la „scara tîlcuitoare”, ca pe un basm, și o lectură cu descifrări, lentă, înconjurat de alte cărți, cu înlocuiri ale „hieroglifelor” cu oamenii reali, figuri istorice, cu înțelegerea pasiunilor și intereselor contemporane, cu savurări ale replicilor pe care personajele și le dau unul altuia. Și pentru că am amintit de personaje, trebuie adăugat că ele sînt, majoritatea, inteligente, experimentate în intrigi, versatile, lunecoase. Discursul lor e cu ocolișuri și ascunzișuri, încărcat de exemple (anecdote, fabule mai mici), care nu o dată trenează și derutează. Vorbind se țin de anumite scheme retorice sau tipuri de silogisme bine însușite, de o logică diferită de cea a sincerității. Sub acest aspect ating, dimpreună cu autorul, virtuozitatea. Cantemir e, dacă mă pot exprima astfel, un „formalist” avant la lettre, căruia îi place grozav să se joace cu cuvîntul, să-i simtă scriitura și sunetul. El are (lucru remarcat de toți cercetătorii, de la Lazăr Șăineanu la Ștefan Giosu și Dragoș Moldovanu) cel mai bogat lexic dintre scriitorii vechi și nu numai dintre aceștia. Deși a stat doar 16 ani în țară, restul petrecîndu-i în Turcia (22) și Rusia (12), știe cam tot vocabularul românesc existent pînă la el, pe care îl îmbogățește cu neologisme și creații proprii. Apoi, are meritul (remarcat) de a fi descris 91 de specii sau categorii de specii de animale sălbatice, 13 animale domestice, 6 specii (4 de păsări și 2 de mamifere) a căror determinare e încă discutabilă; e „primul care a răspîndit la noi cunoștințe reale despre struț, cameleon, crocodil, girafă, cămilă”. Geografii, istoricii și istoricii artelor, etnografii etc îi recunosc, de asemenea, aportul terminologic. La rîndul lor, medicii evidențiază faptul că a folosit 70 de termeni medicali și a formulat 100 de aforisme relative la medicină. Să nu-l surprindă pe cineva cînd va întîlni, în bibliografie, că a fost „precursor al științei chimice românești”! Provocatoare pentru cititorii obișnuiți, dar și pentru lingviști, e sintaxa sa, considerată ca „nefirească” (Al. Rosetti), de influență orientală, după opinia celor mai mulți, însă dovedită a avea similarități cu cea din literaturile europene baroce, inclusiv cea românească. (Pentru primii, azi, problema nu se mai pune, întrucît din 2001 există o ediție „ticluită” de G. Pienescu, în Româna modernă.)
În „Istoria ieroglifică”, Dimitrie Cantemir întrunește mai multe ipostaze: una de scriitor debordant, care ține prea puțin seama de posibilitățile cititorului de a-i pricepe toate aluziile, dar care, după ce te-a introdus în spațiul poveștii, reușește să te mențină acolo; alta de om de știință, curios, cu răbdare pentru descrierile ample, minuțioase, în care folosește și ceea ce a văzut el însuși; a treia de moralist, prin parantezele care cuprind observații, reflecții, sentenții: traduse („Parturiunt montes, nascitur ridiculus mus / Fată munții și născură un șoarece”) ori proprii: „Cămila cercînd coarne, a pierdut urechile”, sau: „Înțelepții întîi nevoia, apoi treaba caută” etc. Scriitorul e, pe rînd, povestitor, poet și dramaturg. „Istoria” sa nu e numai alegorie, ci și memorialistică (deghizată) și autobiografie. Descrierile exacte, „copiile după natură”, se întîlnesc cu prezentările fabuloase și exagerările caricaturale sau cu blestemele cele mai cutremurătoare. Cantemir se pricepe să se imite și să parodieze diverse modele în toate articulațiile lor. Are mîna ușoară și îndrăzneață. În fine, aș mai sublinia că întrebuințarea retoricii (artă subtilă dar periculoasă cînd nu e folosită onest) are efecte dintre cele mai interesante.
Lasă un răspuns