Viață cu termen redus

• fiecare loc liber rămas după decesul vreunui micuț de la Centrul pentru Copii seropozitivi este luat automat de un altul • există o listă de așteptare • toți copiii știu care le va fi sfîrșitul, fiindcă, odată, i-au prins pe șefii centrului în timp ce pregăteau înmormîntarea unui coleg • cinci fetițe au trăit mai multe luni printre copiii infectați cu HIV, pînă s-a descoperit că, de fapt, erau sănătoase tun • părinții copiilor bolnavi sînt atît de dezinteresați, încît nici la înmormîntare nu se obosesc să vină

O viață cu termen redus. De asta au parte copiii infectați cu virusul HIV. Unii mor la scurtă vreme după ce li se descoperă boala. Alții se încăpățînează să reziste și țin cu dinții de fiecare secundă de viață. Se dau bătuți doar cînd și ultimul licăr de viață s-a stins. Din nefericire, finalul este pentru toți același. În județul Bacău există un singur centru pentru copiii seropozitivi. Probabil mai toți am fi tentați să spunem că în acel loc n-ar vrea să ajungă nimeni. Realitatea este însă alta. Cînd un copil aflat în centru este răpus de SIDA, un altul este gata să-i ia locul. E o listă de așteptare. Se întîmplă astfel deoarece acolo, în centru, copiii bolnavi primesc tratamentul necesar prelungirii vieții, mănîncă bine și beneficiază de afecțiune. Dragostea e ușor de oferit, dar, cu toate acestea, e lucrul care lor, celor mici, le lipsește cel mai mult.

Ovidiu Ambrozie a murit la 14 ani. S-a întîmplat anul trecut, în iulie. Era din Secuieni, dar ajunsese la Protecția Copilului pentru că părinții lui, niște oameni de nimic, după cum spun asistenții sociali, l-au lăsat în voia sorții. Adulții mai aveau acasă trei copii. Unul dintre ei, care are un handicap, a ajuns și el la Școala Specială. Cum și cînd a contactat Ovidiu virusul HIV, nimeni nu știe. „Era un copil deosebit, foarte comunicativ. Era plăcut. Toți cei care l-au cunoscut spuneau că e un băiat aparte. Învăța la Școala Specială. Și profesorii au plîns, cînd au auzit că a murit”, ne-a povestit Florentina Prichici, directoarea Complexului Pro Familia. Ovidiu s-a ținut tare pînă înainte cu cîteva zile de a muri. „A stat în picioare pînă cu puțin timp înainte de sfîrșit. După ce l-am dus la spital, în trei, patru zile s-a dus”, ne-a explicat și Dan Dumitrașcu, directorul Centrului pentru copiii seropozitivi.

Familia nu s-a interesat deloc de băiat, nici chiar după ce i s-a spus că a murit. Bani n-avea de unde să dea, dar nici măcar interes n-a arătat. Înmormîntarea a fost făcută de Protecția Copilului. „Ne-a ajutat foarte mult primăria din Secuieni. Cei de-acolo ne-au dat locul de veci, ei i-au făcut și pomenile. Dacă ar fi toți primarii la fel de săritori, ar fi foarte bine. A venit aproape tot satul, însă singurul din familie care a fost zdruncinat de cele întîmplate a fost fratele său de la Școala Specială”, ne-a povestit directoarea Prichici.

Vara trecută, în numai o lună și jumătate au murit trei copii seropozitivi din centru. Ultimul a fost Ovidiu Ambrozie. Aproape imediat, locul lui a fost luat de un alt copil cu HIV. De data asta, o fetiță. Și ea era pe lista de așteptare. Cînd a venit clipa, n-a pierdut șansa de a trăi altfel. Monica Cazacu are 15 ani și a fost adusă de la Centrul de plasament nr. 8 din Bacău, fosta școală de corecție pentru fete. Nici despre ea nu se știe cînd s-a îmbolnăvit. Fata este însă bine acum. Mănîncă, merge la școală și își urmează tratamentul. Se luptă și ea să trăiască. Toți cei din centru speră ca lucrurile să fie bine în continuare. Nimeni nu poate spune însă pînă cînd. Într-o zi, însă, probabil totul se va nărui. Și-atunci un alt copil, aflat pe lista de așteptare, va ocupa locul rămas gol în centru.

„Știu ce-i așteaptă. Ne-au prins cînd pregăteam înmormîntarea unui copil”.

Puștii din Centrul pentru copiii seropozitivi știu ce le rezervă viitorul. Că timpul lor e scurt. Poate părea sumbru pentru mulți, dar șefii centrului discută cu cei mici despre boală, despre ce trebuie să facă, despre final. „Toți știu că au HIV sau SIDA. În decembrie ’99, cînd ne-a murit primul copil, făceam pregătiri pentru înmormîntare și ne-au surprins cei mici. Era la o lună după ce se deschisese centrul. «Și noi urmează să murim?» – au întrebat. Atunci m-am gîndit că e mai bine să discut deschis cu ei, să le explic ce se întîmplă cu fiecare. A fost teribil de greu. Și astăzi mă gîndesc la momentul acela. Le-am explicat despre boala lor, despre consecințe și ei au înțeles. Acum le punem fiecăruia în ghiozdan, atunci cînd merg la școală, un plasture, pansament și tot ce le trebuie în caz că se accidentează. E mai bine să fim precauți. Le-am dus și la școală tot ce e necesar, preventiv. Le-am spus să nu se bată, ca nu cumva să se rănească”, spune Florentina Prichici.

Copiii au primit tăcuți verdictul din partea celor mari. Au încercat însă să găsească portițe. Ca orice suflet care se agață de o speranță. De o cale care i-ar putea ajuta să scape din infern. „Un băiețel, Vali, chiar m-a întrebat «Și dacă ne luăm pastilele, mîncăm și ne odihnim cum trebuie, nu scăpăm?». Apoi mi-a spus că el visează să ajungă director aici, la centru. «Și eu ce-o să fac, dacă tu îmi iei locul?» – l-am întrebat. Iar el mi-a răspuns că, oricum, eu o să fiu bătrînă atunci, iar el o să aibă grijă de mine”, a povestit cu privirea în pămînt directoarea Prichici. Cert este că cei mici știu foarte bine ce au de făcut, că tratamentul trebuie respectat cu strictețe și că fără el nu pot trăi. „Nici dacă aș vrea să nu le dau pastilele o dată, nu pot, fiindcă ei știu exact ce trebuie să facă”, a spus zîmbind directoarea.

Un diagnostic greșit a schimbat soarta a cinci suflete

De regulă, cînd cineva merge la doctor și i se dă un diagnostic greșit, are tendința să se înfurie, că medicul respectiv nu și-a făcut bine treaba. Cu siguranță nu același sentiment l-au trăit cinci fetițe internate în Centrul pentru copiii seropozitivi. Fuseseră aduse de la Ungureni, iar medicii decretaseră: au SIDA. La o lună după ce au venit cu grupul, celor care îi îngrijeau li s-a părut ceva suspect. Toți copiii mîncau la fel, toți rămîneau la fel de slabi, însă cele cinci fetițe se îngrășau văzînd cu ochii. „Mi-am zis că ceva nu-i în regulă și m-am dus din nou cu ele la doctor. Cînd am văzut că la primul test HIV rezultatul fiecăreia dintre ele a ieșit negativ, am încercat din nou. Apoi am mers în trei locuri diferite. Și s-a constatat că, de fapt, erau sănătoase. Le-am scos imediat din centru. M-am bucurat însă pînă la urmă că s-a întîmplat așa, fiindcă mi-am zis că ar putea fi un bun exemplu pentru alții. Pentru că mulți au percepția greșită că dacă intri în contact, cîtuși de puțin, cu o persoană care are HIV, automat te îmbolnăvești. Nu-i așa. Fetițele acelea au stat amar de vreme cu ceilalți copii, au mîncat, au dormit împreună, și n-au pățit nimic”, spune directoarea Prichici.

În centru pînă la majorat. Dar mai apoi?

O viață cu termen redus. De asta au parte copii infectați cu virusul HIV. Medicii nu le dau șanse celor prinși în ghearele acestei boli incurabile. Temerile lor se probează în realitate. Oricît de bine mănînci, oricît de atent ești cu organismul bolnav, vine și acea zi. Pînă și Centrul pentru copiii seropozitivi din Bacău e gîndit doar pentru o perioadă limitată de timp. Adică pînă la majorat. Dar dacă un răzvrătit se încăpățînează să treacă de această barieră?! Dacă va învinge în lupta cu boala și cu timpul? În centrul băcăuan, de exemplu, cel mai mic copil infectat cu HIV are 13 ani și șapte luni, iar cel mai mare are 15 ani și nouă luni. Și s-ar putea ca unul, măcar unul dintre ei să ajungă la 18 ani. Ce se va întîmpla cu el atunci, pentru că familii nu au?! Sau, dacă le au, ele există doar în documente. Abia cînd am lansat întrebarea, am conștientizat și eu această latură a problemei. Și nimeni n-a avut un răspuns pregătit. M-am gîndit că poate și adulților le e frică să viseze la viitor, cînd limbile ceasului s-ar putea opri brusc. (Eduard ADAM)