Vilică Munteanu – 25 de ani în sluba arhivisticii româneşti

Istoricul Vilică Munteanu marchează astăzi, 1 august, împlinirea a 25 de ani la conducerea uneia dintre cele mai importante instituţii din judeţul Bacău, filiala Arhivelor Naţionale. Domnia sa este, astfel, cel mai longeviv conducător de instituţie din judeţ şi unul dintre reputaţii specialişti ai domeniului. A preluat această funcţie cu doar câteva luni înainte de evenimentele din decembrie 1989, iar activitatea sa se confundă cu renaşterea unei instituţii care, din 1990, a devenit una dintre cele mai căutate, în special după ce au intrat pe rol legile care au repus în posesie proprietarii de terenuri, dar şi de construcţii şi chiar de societăţi comerciale. Arhivele Naţionale Bacău nu s-a limitat, însă, doar la a emite dovezi de proprietate asupra unui bun sau altul, ci s-a remarcat printr-o susţinută activitate ştiinţifică la nivel naţional, fiind apreciată ca atare de toţi specialiştii în domeniu. Istoria, bazată pe documente, a devenit astfel o atracţie aparte în judeţ, iar instituţia din Bacău este chiar deschizătoare de drumuri în laborioasa activitate a cercetătorilor, a istoricilor şi a reprezentanţilor mediului academic care s-au dedicat acesteiştiinţe, dar nu numai, mulţi pasionaţi devenind autori de monografii sau studii interesante dedicate localităţilor din care provin sau unor domenii de activitate importante. Am considerat acest moment potrivit pentru a afla mai multe despre activitatea de un sfert de secol a reputatului istoric.

• Cei 25 de ani pot fi întregiţi, domnule director, cu alţi 15 dedicaţi arhivisticii din România. Sunt, deci, în total aproape 40 de ani, adică o viaţă în slujba unei ştiinţe pe care românii cred că o cunosc mai bine mai ales de când s-a repus pe rol dreptul de proprietate în ţara noastră, adică din primii ani deceniului ‘90.
• Lucrez în Arhivele Naţionale din anul 1975. Primii aproape trei ani i-am lucrat în Bucureşti, ca arhivist, apoi m-am transferat la Bacău, din toamna anului 1977, unde am parcurs treptele de arhivist, arhivist principal şi unde am făcut specializări pe paleografie româno-chirilică, limbă şi paleografie slavă şi arhivistică. În Bucureşti, activitatea era oarecum specializată, lucram în depozit, la inventariere, cercetare şi prelucrare. La Bacău, activitatea mea a fost şi este mult mai diversificată, pentru că pe lăngă activităţile din interiorul instituţiei sunt şi altele în care ne-am implicat. Este vorba de acordarea asistenţei de specialitate creatorilor de arhive din judeţ, acţiuni de valorificare a documentelor prin sesiuni ştiinţifice, cu comunicări, publicarea de studii, prin articole în presa de specialitate sau în unele ziare, trecerea la întocmirea unor volume. Primele două cărţi de consistenţă la care am lucrat au fost unul referitor la cartea veche românească aflată în bibliotecile Arhivelor Statului, iar în al doilea, publicat în 1989, a fost un îndrumător de cercetare în arhivele naţionale, prezentând toate fondurile de documente create de şcolile din judeţ până în anul 1954, pe care le deţineam. E vorba de aproape 500 de şcoli. Despre această carte scriitorul Octavian Voicu spunea că este o adevărată biblie a învăţământului băcăuan. Timp de 12 ani am lucrat sub bagheta profesorului Dumitru Zaharia, de la care am învăţat multă meserie. Şi la Bucureşti am lucrat cu arhivişti de talie înaltă.
• Aţi trecut pragul 1989, care şi în arhivistică a însemnat o schimbare. Cum a fost arhivistaica românească înainte şi cum a fost după 1989?
• Legislaţia în domeniu nu s-a schimbat chiar în 1989. Acel an a fost momentul de răscruce pentru schimbări în general, pentru începutul lor. Legislaţia arhivisticii româneşti avea unele îngrădiri relative referitoare la cercetarea unor documente. Nu se dădeau în cercetare documente care priveau aspecte referitoare la siguranţă naţională, la rezervele subsolului, la mişcarea legionară, dar şi altele. Însă, o spun cu toată responsabilitatea, şi atunci şi acum contează foarte mult cine este în instituţie. Şi acum sunt unii care consideră instituţia propria feudă şi nu permite şi altora acces la documente. Eu chiar din 1989 am fost pentru o deschidere în acest sens. Tot ce se poate da trebuie dat în cercetare. Dacă se dă acelaşi grup de documente la un număr de cercetători, cărora li se stabileşte aceeaşi temă, ies tot atâtea lucrări diferite câţi cercetători lucrează. Pentru că fiecare are propria viziune. A îngrădi accesul la informare, este un act nedemn.
• Dar deschiderea către public, în care includ şi cercetătorii avizaţi, a fost cu siguranţă mai mare după 1989. De unde şi afluenţa de public în instituţia pe care o conduceţi. Ce căuta lumea la Arhive, ce caută şi acum?
• La Arhive vin cei care studiază trecutul. Cercetătorii. Pentru a studia istoria unui sat, a unei instituţii, date despre o personalitate sau alta, despre diverse aspecte sociale. Aici găsesc, cu precădere, informaţii, dar nu numai. O cercetare adevărată înseamnă căutarea mai multor surse. În arhive sunt, cel puţin la Bacău, informaţii care pot foarte mult ajuta la întocmirea monografiilor, a unor studii, a unor lucrări de doctorat. Avem documente începând cu anul 1400, de la Alexandru cel Bun, până aproape de zilele noastre. Oamenii mai vin la Arhive şi pentru copii certificate după documentele pe care le deţinem, în vederea reconstituirii unor drepturi, a unor acte. După 1990, când au apărut legile de reconstituire a drepturilor de proprietate, au venit la noi mii şi zeci de mii de oameni.
• A fost o adevărată exploazie a numărului de vizitatori…
• Da. Au venit foarte mulţi dintre cei care voiau să dovedească faptul că au avut pământ sau sunt urmaşii proprietarilor de pământ. Foarte mulţi au venit după celebra Lege 18 din 1991, iar în perioada 1992 – 1993 aici au venit, în medie, cam 15.000 de oameni. Iar noi eram cu totul doar şapte. Dar, am făcut faţă şi toate actele pe care le-am eliberat au fost corecte. Au mai fost şi reclamaţii, dar noi ce am găsit în arhive, aceea am dat. Nu ştiu câte instituţii se pot lăuda că în decursul timpului, din toate reclamaţiile adresate niciuna nu s-a confirmat.Aceasta înseamnă că avem un colectiv de profesionişti, care lucrează cu rigurozitatea istoricului şi a arhivistului. În afară de acte de proprietate, oamenii caută şi acte care să demonstreze filiaţia. Mai nou, de câţiva ani a început şi la noi o cercetare genealogică. Iar unele lucrări sunt chiar foarte interesante şi este o muncă pasionantă.
• Instituţia pe care o conduceţi s-a afirmat printr-o prezenţă continuă în diverse situaţii, îşi demonstrează potenţialul material şi intelectual prin membrii ei la diverse activităţi specifice. Au fost editate publicaţii, au fost redactate lucrări, participaţi la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, o parte organizate chiar de dumneavoastră şi care au deja caracter naţional.
• O astfel de activitate o numim „de valorificare a documentelor”. Sub diverse forme. Comunicări ştiinţifice, conferinţe, participări la diverse simpozioane, la sesiuni ştiinţifice etc. Publicăm studii, articole, volume. Activitatea publicistică a apărut, însă, la noi, la puţini ani după înfiinţarea instituţiei. Anul acesta, în revista noastră am publicat o serie de articole despre primul director al Arhivelor băcăuane, Mihai Gheorghiu, de la a cărui naştere se vor împlini, în decembrie, 100 de ani. O etapă superioară a fost în perioada directoratului domnului Dumitru Zaharia (1967 – 1899), care a fost un foarte bun cercetător, care a publicat mai multe studii, în ţară şi în Italia. Tot în această perioadă au fost publicate două cataloage de documente şi au fost organizate şi câteva expoziţii. Noi, după 1989, am început demersurile pentru noua clădire a Arhivelor Naţionale Bacău, care a fost inaugurată în 1995 cu prima ediţie a Sesiunii naţionale de comunicări ştiinţifice, acţiune care a ajuns, în acest an la ediţia a douăzecea. Aceasta reuneşte, an de an, cercetători, profesori universitari, reprezentanţi ai institutelor de specialitate din Bucureşti şi Iaşi şi alţii asemenea. Din anul 2006, am început publicarea revistei noastre, „Anuarul Arhivelor Naţionale Bacău – Acta Bacoviensia”. Acolo apar studii şi articole de specialitate. Am venit şi cu o noutate în arhivistică, în sensul că de la al doilea număr punem această revistă pe masă chiar de la începutul sesiunii ştiinţifice anuale. În revistă se regăsesc chiar articolele scrise de participanţi, pe care nu le mai citesc în sesiune, ci doar le prezintă, iar pe marginea lor se fac dezbateri. Dialogul direct între auditoriu şi autor este un câştig. Revista a juns la al nouălea număr şi are un loc bun în rândul presei de specialitate. De asemenea, am publicat şi lucrări de sine stătătoare, precum „Contribuţia judeţului Bacău la Războiul de Independenţă” şi câteva medalioane, am colaborat al întocmirea unei Monigrafii a judeţului Bacău, apărută în 1996, şi a clor două ediţii a Enciclopediei judeţului bacău, coordonate de economistul Emilian Drehuţă. La fel, organizăm, anual, şi dou-trei simpozioane şi colaborăm cu Complexul Muzeal Judeţean şi alte instituţii la alte manifestări de acest fel. De la inaugurarea noului sediu, organizăm, în medie, două expoziţii pe an şi colaborăm cu alte instituţii tot pentru astfel de acţiuni, în judeţ sau în ţară. Chiar acum avem o expoziţie, în sediul nostru, „Embleme băcăuane interbelice”, cu documente aparent neînsemnate, cum ar fi facturi, chitanţe sau adrese, la care nu conţinutul e de arătat, ci aspectul lor este interesant. Au antet, sigle, insemne heraldice, cărora le evidenţiem şi valoarea artistică.
• Dar sunteţi prezent şi reprezentaţi instituţia şi la foarte multe manifestări ştiinţifice din ţară şi în străinătate.
• În afara ţării nu am fost numai de două ori. Dar, în ţară, sunt într-un parteneriat cu câteva ONG-uri şi instituţii din Covasna şi Harghita, referitor la problematica românilor din aceste zone şi a romano-catolicilor din Moldova. Am o bună colaborare şi cu Episcopia romano-catolică de Iaşi. Particip la simpozioanele şi sesiunile ştiinţifice organizate de alte instituţii – muzee, arhive teritoriale -, cum sunt cele din Mureş şi Arad. Sesiuni de comunicări anuale mai sunt în Mureş şi Maramureş. Dar noi suntem cei mai vechi pe piaţă! Colaborăm cu Muzeul Militar Central, cu instituţii de cult (precum Episcopia de Caransebeş), universităţi. De asemenea, sunt preşedintele filialei Bacău a Societăţii de Istorie şi Retrologie Agrară (SIRAR), care organizează simpozioane anuale, două fiind găzduite de judeţul nostru. În această calitate, sunt şi redactorul şef al publicaţiei noastre, Buletinul ştiinţific al SIRAR Bacău. În medie, într-un an public circa 10 – 12 studii şi articole şi particip la circa zece manifestări naţionale de anvergură.
• Cum vă vedeţi ca şef al acestei instituţii, cum vă autoapreciaţi, după 25 de ani de activitate?
• Mă gândesc la ce am putut realiza, împreună cu tot colectivul nostru. Cred că principala realizare este tocmai fomarea unui colectiv de foarte bună calitate, apreciat la nivel naţional. Este un colectiv de profesionişti. O a doua împlinire este construcţia clădirii Arhivelor Bacău, una dintre cele mai funcţionale din ţară. Şi, de asemenea, am reuşit să-i fac pe cercetători să înţeleagă că uşa Arhivelor Naţionale Bacău este deschisă pentru toţi cei care au nevoie de informaţii.
• Istoricul Vilică Munteanu are şi hobby-uri?
• Are, dar tot legate de profesie. Sunt un pasionat numismat, chiar sunt şeful secţiei Bacău a Societăţii Numismatice Române, particip în fiecare an la cel puţin trei expoziţii naţionale sau regionale de medalistică, iar anul trecum am obţinut locul întâi la o expoziţie dedicată lui Mihai Eminescu, la Cercul Militar Naţional. Şi în acest an am avut două expoziţii, una la Bucureşti şi alta la Biblioteca Rosetti, din Oneşti. În decembrie, am rezervată o programare pentru o expoziţie la Muzeul Kogălniceanu, din Iaşi (Heraldica românească în medalistică).