Vorba ca vorbă

în ce zi cade… Paștele cailor?

Cine știe în ce zi a calendarului cade Paștele cailor, despre care mai toți vorbesc în anumite împrejurări fără a oferi o țintă precisă, un reper (fie cît de vag)în timp, pentru ca faimoasa expresie populară să-și afle astfel o oarecare finalitate! Așa ceva nu este posibil pentru că respectiva zicală (care nu putea să apară decît în Țara lui Păcală), tocmai asta vrea să exprime: o faptă, un eveniment care din diverse motive nu se va întîmpla niciodată. Dar cum să folosești fatalistul și demoralizantul „niciodată” într-o țară în care optimismul, ironia, hazul de necaz refuză orice verdict ultim, definitiv, conținut în acest cuvînt? Astfel se face că ne aflăm în țara … Paștelui cailor și nu a lui „Niciodată”, chiar dacă cele două formulări coexistă în vorbirea curentă de dragul belșugului de sinonimii care ne inundă limba. Asta pentru că dacă cuvîntul „Niciodată” îl întîlnim în orice limbă a planetei, „Paștele cailor” este pur românesc și ne caracterizează din punct de vedere spiritual, respectiva expresie marcînd o opțiune care refuză un verdict definitiv, lipsit de speranță, lăsînd o portiță – fie și iluzorie – a unei posibile împliniri în timp. „Niciodată” poate fi, în anumite situații, chiar macabru, corespunzînd negrului de doliu, morții de la care nu există cale de întoarcere, pe cînd „Paștele cailor” este cel mult gri, nedefinit, ca o deschidere spre infinit, spre un infinit care nu generează nici un fel de certitudine și cu care, prin urmare, nu merită să-ți bați capul fiindcă oricum nu-i vei da de capăt. Totodată, Paștele cailor este o sfidare aruncată destinului, implacabilului, ireversibilului, împingîndu-le pe acestea spre derizoriu, făcîndu-le astfel mai suportabile, mai puțin împovărătoare. Cei care au vizitat „Cimitirul vesel” de la Săpânța pătrund mai bine sensul adînc al „Paștelui cailor”, căci în acest loc însăși moartea, înfricoșătoarea și copleșitoarea moarte este aruncată în derizoriu, cumplita ei eternitate îmbrăcînd astfel haina ternului, a trecătorului, fie doar prin clipa sublimă de surîs zglobiu, sănătos și netemător în fața veșniciei. Cine a mai aruncat vreodată o astfel de sublimă sfidare morții? Unde și cînd s-a petrecut ceva asemănător, cînd prin înfricoșătoarea ei eternitate (de unde cale de întoarcere nu există), a stors dintotdeauna inutile oceane de lacrimi și zadarnice vaiete de durere. Corbul, închipuind un cioclu cobitor, prevestitor de rele (în capodopera cu același nume a poetului american Edgar Alan Poe) repetă la nesfîrșit același cutremurător cuvînt: „Niciodată!” (Nevermore) și care se voia a spune chiar mai mult decît însuși meșteșugitul și măiestritul poem al autorului în întregul lui. Inlocuind obsedantul și copleșitorul cuvînt rostit de corbul lui Poe cu zglobia expresie românească „Paștele cailor”, parcă înseși orizonturile existenței noastre prind a se lumina, tinzînd mai curînd a ne trimite mai curînd spre un Nedefinit veșnic și enigmatic, decît spre un sfîrșit fără întoarcere, spre un strivitor și implacabil destin. Să sfidezi moartea cu un surîs, s-o arunci în derizoriu, să-i transformi înfricoșătoarea eternitate în ceva banal, în ceva obișnuit, este mai mult decît o filosofie, este o opțiune de viață, de existență, dar și de mister, de sublimă portiță deschisă spre Infinitul cel încă plin de taină, care refuză catastroficul verdict al morții, al finalității ireversibile.
Cu toate acestea, revenind la lucruri mai pămîntene, acest al nostru (atît de-al nostru încît pare imposibil a-l mai revendica altcineva) „Paște al cailor” se dovedește uneori a avea și o finalitate. Chiar dacă nu una cosmică. Intrebînd, cu ani în urmă, un prieten dacă și cînd vom intra în UE, acesta, înciudat pe clasa politică (din motive cunoscute de toată lumea) a preferat cuvîntului „niciodată” atît de româneasca expresie „la Paștele cailor!”. Din acest motiv, spre deosebire de ceilalți români, se pare că la 1 ianuarie 2007 voi sărbători împreună cu prietenul meu (rămas dator) o triplă sărbătoare: integrarea în UE, Revelionul, dar și… Paștele cailor! Dacă în locul savuroasei expresii neaoșe amicul ar fi folosit cuvîntul „niciodată!”, ar mai fi existat posibilitatea unei triple sărbători? Cum ar fi putut-o defini pe cea de a treia? Din acest motiv nu pot decît să închei cu urarea: „Un Paște al cailor fericit!”. Horia Ioan Popescu

P.S.: Și totuși, un „Paște al cailor” există. Sau cel puțin exista pînă pe la începutul anilor ’60, cînd a intervenit mecanizarea lucrărilor și în acest domeniu. In minele de cărbuni, în special, transportul în subteran se efectua cu atelaje trase de cai. Odată pe an, în prima duminică a lunii mai, aceștia erau scoși la suprafață, la aer, unde erau ținuți de la răsăritul pînă la asfințitul soarelui. In contactul dur cu lumina orbitoare, ei își pierdeau vederea. Același lucru se întîmpla și cu mînjii care fuseseră fătați între timp. Era „paștele” lor, cînd alături de căldura și aerul binefăcătoare de care aveau parte, puteau să pască în voie iarba crudă, de care în subteran erau complet lipsiți. Cel puțin în minele comăneștene acest ritual a durat mai bine de o sută de ani. In ce privește un alt termen consacrat – „Calendele grecești”, acesta era sinonim cu „Niciodată”.spre un infinit care nu generează nici un fel de certit

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!