Vorbe, vorbe, vorbe…

Constantin CĂLIN

* O frază spusă de d-l Alex. Ștefănescu despre „Istoria” sa, în ziua premierii lui de către revista „Ateneu”, m-a frapat mai mult decît altele. Iat-o: „Din cauza acestei cărți m-am îngrășat”. Criticul n-a dat detalii, dar nu cred că a exagerat. Din colțul în care mă așezasem îi vedeam doar bustul și un but: o lățime și o rotunjime de foarte multe kilograme. Ca interval de timp, „Istoria” sa se situează în continuitatea celei a lui G. Călinescu. Nu mai puțin „monumentală”, aceasta a avut, în plan fiziologic, alte consecințe: deși mai tînăr cu 17 ani decît d-l Alex. Ștefănescu, autorul ei s-a îmbolnăvit de diabet. De regulă, cărțile sînt nu numai „boli învinse”, cum zice poetul, ci și provocatoare de boli. Și tot de regulă, ele îi slăbesc pe cei care le scriu. Exemplul cel mai convingător din toate literaturile e cel al lui Dante Alighieri: „Cartea aceasta („Divina Comedie”) – a mărturisit el – m-a slăbit pentru mulți ani”, adică pur și simplu i-a scurtat viața. De altminteri, după ce a terminat-o, a murit, la 56 de ani, tînăr încă am susține azi. E cazul deci să întreb: care din cărți slăbesc? Exemplele lui Dante, Balzac, Dostoievski sau Călinescu arată că numai acelea scrise cu intensitate, cu nervi patetici, cu arzătoare pasiune demonstrativă. Invers, cărțile pot îngrășa, cînd la elaborarea lor prezidează o concepție ambiguă, un spirit confortabil, o atitudine complezentă. Deși apare relaxat prin comparație cu G. Călinescu, n-o să-l învinuiesc pe d-l Alex. Ștefănescu de atare păcate și nici nu-mi amintesc s-o fi făcut cineva. Dacă e să-i depistez totuși o cauză, îngrășarea sa ar putea proveni dintr-o mai veche greșeală de nutriție, datînd încă din epoca „preludiului”. Un bulimic de literatură, d-l Alex. Ștefănescu s-a obișnuit s-o înghită în cantități mari și repede, într-o dispoziție juisantă (atît în fața a ceea ce e bun, cît și în fața a ceea ce e rău), comodă. Publicistul și-a dilatat mereu capacitatea de asimilare, iar biciuirea metabolismului trebuie să lase urme, inclusiv în sănătatea trupului. Așa stînd lucrurile, drumul spre îngrășare era inevitabil. Pînă la urmă, chiar dacă n-ar fi declarat-o, tot ne-am fi dat seama de ea.

* Nici un eveniment recent nu mi-a evocat mai puternic „înalta Poartă” decît dusul și întorsul d-lui Varujan Vosganian la Bruxelles. Odată cu el au ajuns acolo, exact cum se întîmplă și odinioară, dar nu aduse de ștafete, ci de faxuri, informațiile menite să-l compromită. Povestea e deja cunoscută: au reușit! Vizirul modern, Jose Manuel Barroso, l-a acceptat între timp pe mai tînărul Leonard Orban, căruia i-a și repartizat „multilingvismul”. Am cîntărit din vedere personajele. „înalta Poartă” a greșit. Cert, „armeanul” Vosganian era mai bun pentru o funcție de comisar. Are ceea ce cei de acolo i-au spus că nu are: competență. E un tip multilateral, perspicace, ferm și flexibil totodată, capabil să rezolve cele mai dificile probleme. Posedă o concepție și nu-i lipsește determinarea. Formulez aceste aprecieri, deși nu l-am întîlnit nici măcar o singură dată. în schimb, l-am urmărit, dacă pot zice așa, cu antipatie. De unde îmi venea aceasta? Din cîteva declarații ca lider al UFD și, mai ales, din faptul că, imediat după alegerea sa ca vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, a fost (obiceiul pămîntului!) „umflat”, recenzat, premiat, cîntat etc. M-am întrebat, firește, de ce nu-și descurajează lingușitorii? Dar – trebuie să relev -, observîndu-l, i-am descoperit principala calitate, cea de publicist pe teme economice, gen în care cu greu poți număra zece – cincisprezece inși apți să comunice. L-am recomandat și altora: citiți-l, e mai mult decît un „contabil”! E un intelectual „cu deschidere”, efervescent, ingenios și persuasiv. Pus alături de el, d-l Leonard Orban pălește. Figură de funcționar, de subordonat. „Băiat” curățel, dar fără anvergură. I-am ascultat declarația făcută după anunțarea numirii; suna a angajament de pe vremuri. Parvenită tîrziu la „împărțirea darurilor”, România are șanse minime să se evidențieze cu asemenea „tehnocrați”.

* Apropo de noua „înaltă Poartă”: va fi ea, oare, la fel de exigentă ca „înalta Poartă” otomană în chestiunile care realmente dor? Am recitit zilele trecute „Viața lui Cuza Vodă”, de Dimitrie Bolintineanu, o carte cu multe exemple instructive, unele dintre ele critice, vizînd „sistemul” (termenul nu-i – cum se crede – o invenție a politologilor de ultimă oră) și „corupția” practicată de „camarilă”. Deși el era un om cinstit, Domnitorul a avut slăbiciunea să se lase influențat de aceasta, satisfăcîndu-i cererile impertinente sau exorbitante. Unul dintre profitori și-a ridicat un palat în țară și a început altul în Constantinopol, pe malul Bosforului. într-o zi – scrie Dimitrie Bolintineanu – a trecut pe acolo Sultanul. Văzîndu-l, a întrebat: „cine îl clădește?”. „Directorul telegrafului, omul casei Măriei tale”, i s-a răspuns. „Să i se ia funcția – a zis Sultanul. Nu se clădesc palate din niște mici salarii!”. Aștept asemenea replici și de la sultanii, vizirii, pașii, agii europeni ai timpului nostru (comisari, deputați, experți etc.), nu fraze ipocrite despre „progresele” pe care ei le „constată”, dar noi nu le simțim!,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!