E miezul noptii. Preotii din toata lumea crestina cheama omenirea: “VenitI de luati lumina”. Bat clopotele. Cerul si Pamintul se umplu de bucurie. E o bucurie tacuta a inimilor, dar e cosmica. Nu e zgomotoasa, nu seamana nici in chip cu veselia timpa a batorilor de alcool. “Hristos a Inviat”. SI o data cu infringerea mortii de catre Iisus ne bucuram ca Dumnezeu ne-a scos din tristete, mohoreala, jale, descumpanire si deznadejde, deschizindu-ne calea spre fericire. Invierea este si culminatia Noului Testament. Lumea crede ca Vechiul Testament e nemilos si strasnic, ca multe faradelegi s-au petrecut sub talpile lui Dumnezeu. E o eroare. Noul Testament se incheie cu un act de o ferocitate inimaginabila, cu o barbarie savirsitoare de deznadejde si absurd: spinzurarea pe cruce a lui Iisus Hristos pe spurcatul deal al Capatinii, printre gunoaie sI mortaciuni, alaturi de doi tilhari, intr-o durere fizica atroce o sete cumplita, cu miinile, picioarele sI coasta strapunse sI in batjocora umilitoare a celor care se bucura intotdeauna de raul altora. “Da-te jos de pe cruce, ca sa vedem sI sa credem ca tu esti fiul lui Dumnezeu”, strigau toti ipochimenii prezenti la actul sacrificiului celui ce aduce Lumina lumii. Nu puteau pricepe ca un astfel de ipocrit si batjocoritor indemn este doar o constatare: ai vazut, potI de-acum sa si crezi! Nu, credinta e cu totul altceva decit constatarea. Aceasta n-are nevoie de dovezi, vine din inima, din increderea nelimitata ca fericirea ne vine prin iubirea lui Hristos, a aproapelui nostrum si chiar a vrajmasului nostru, prin respectul datorat adevarului si cinstei. Hristos nu este doar un mit solar cum credea Arthur Drews, nici numai un prooroc blind sI duios, cum pretinde Ernest Renan, nu este doar “Logosul” lui Platon, echivalent altor intrupari ale aceluiasI Logos (Buddha, Moise, Muhammad, Lao-Tse) cum sustine Renan Guienon. El este “Fiul Omului” fratele nostru, prietenul nostru cel mai drag, care ne sare in ajutor atunci il chemam din toata inima. Este “Lumina lumii”, cel cu care putem dialoga de la persoana la persoana, daca inima si simtamintele noastre stiu sa intrebe si sa asculte. El este dragostea noastra cea neinfricata, asa cum ne-a propovoduit-o ca suprema virutute omeneasca si singura menita vesniciei. Dragostea de aproapele nostru e marturia care nu inseala, e proba suprema a umanitatii noastre. Cei care se considera credinciosi lui Hristos dar se urasc, ori se defaima unii pe altii sint niste mincinosi nerusinati. Pentru acestia e greu de inteles ca a fi crestin nu inseamna numai slujba, cult, ritual. A fi crestin inseamna “traire intensa” un nou mod de viata. Caci Iisus nu s-a intrupat din Duh in Om si n-a murit trecind din Om in Duh doar spre a intemeia o religie. S-a coborit din Cer si S-a facut Om ca noi sa ne putem inalta deasupra conditiei noastre animalice si trupesti, sa ne putem indumnezeii, sa ne putem apropia de El, sa ne ridicam deasupra apucaturilor noastre terestre. Numai astfel vom fi in masura sa ne implinim menirea omeneasca si sa ne aratam vrednici a-l intimpina pe Iisus in inimile noastre.
Dupa Invierea Sa, Iisus le-a vorbit oamenilor, facindu-le doua indemnuri sI o promisiune. Intii le-a spus “Bucurati-va”, apoi “Nu va temeti” si uimitoarea promisiune “Cu voi sint in toate zilele”. Aceasta mare promisiune este, in primul rind insemnatul motiv al bucuriei. Iar noi ce facem? Ne bucuram de raul altuia daca nu cumva il si facem, distribuim vinovatii, injurii si acuze, birfim, calomniem, stam incruntati si sarcastici si nu ne iubim decit pe noi insine. Iar de temut, ne temem de tot: de ce este in tara, de partide nevolnice, de neleguirile care curg girla zi de zi, de tot ce stim sau nu stim. Stam tristi si tematori, departe de a simtI in noi prezenta celui care a murit si a inviat pentru salvarea omenirii. Sintem nepregatiti pentru sarbatorile pascale a fi pregatiti nu inseamna altceva decit a fi capabili (eroici chiar) de a ne bucura in plina incercare si criza, de a fi neinfricati in vremuri infricosate si plina de minciuna. Hristos ne-a cerut iubire si iarasi iubire. Nu ni-l putem inchipui coborind de pe cruce pentru a se razbuna cum gindea tilharul Baraba. Si mai ales nu ni-l putem imagina ca inviind va lasa in urma lui deznadejde, un pustiu strabatut de stihii si nenorociri, fara orizont si fara insemnatate.
Vasile PRUTEANU
Lasă un răspuns