1001 impresii din lumea arabă

.
Un afacerist uimitor

Doru CIUCESCU

Înainte de a se lansa într-o afacere, un întreprinzător trebuie să ia în considerare nu numai avantajele – satisfacția de a-și controla propriul destin, posibilitatea de a atinge potențialul maxim, prilejul de a obține un cîștig nelimitat -, dar și… dezavantajele unei asemenea acțiuni – incertitudinea venitului, riscul pierderii întregului capital investit, un nivel scăzut de trai pînă ce afacerea se stabilizează, apariția unor probleme de sănătate, afectarea legăturilor familiale. în același timp, este necesar ca el să aibă în vedere factorii externi care influențează supraviețuirea unei afaceri – ciclul economic, rata dobînzii, accesul la capital, reglementările guvernamentale -, cît și cei interni – incompetența managerială, lipsa de experiență, controlul financiar precar, lipsa capitalului. De asemenea, el trebuie să știe căile principale de evitare a eșecurilor afacerilor: cunoașterea detaliată a afacerii, planificarea, cunoașterea aspectelor financiar-contabile, administrarea resurselor financiare, apelarea la sprijinul asistenței financiare, îngrijirea sănătății.
Un bun afacerist este familiarizat cu termeni de management ca, de exemplu, misiunea organizației, obiective strategice și tactice, strategii, tactici, politici ale organizației, programe, proceduri, reguli. în schimb, s-ar putea să confunde eficiența cu eficacitatea. Eficiența este definită ca abilitatea de a utiliza optim resursele în vederea realizării obiectivelor, iar eficacitatea poate fi exprimată simplu ca abilitatea de a stabili obiective potrivite și, bineînțeles, de a le realiza. în acest sens, americanii spun „Do the things right!” (Fă lucrurile cum trebuie!), respectiv „Do the right things!” (Fă lucrurile care trebuie!).
Totuși, există afaceriști care nu cunosc sau cunosc prea puțin aceste noțiuni elementare de management, dar, în schimb, s-au născut cu un dar, adică posedă arta ca dintr-un leu să facă… doi sau chiar mai mulți. Pe unul dintre aceștia l-am întîlnit tocmai la… Casablanca, denumită și capitala economică a Marocului. Era acum cinci ani sau acum zece ani, nu mai țin minte bine exact, oricum, parcă aveam în față întinderea nesfîrșită de apă a oceanului Atlantic. Evaporarea făcea ca siluetele vapoarelor care așteptau aproape de linia orizontului intrarea în port să fie neclare. în urechi îmi intrau aleatoriu cînd clipocitul valurilor la țărm, cînd cîrîitul pescărușilor care treceau pe de-asupra capului, cînd zgomotele specifice circulației rutiere de pe bulevardul din proximitate. Pe masa metalică degetele mele atingeau un strat de nisip fin adus fie de departe, de ultima suflare a vîntul vreunei furtuni de nisip din Sahara, fie de aproape, de unul din minivîrtejurile formate spontan pe plajă, cu durata de cîteva secunde, care ridicau în aer resturi de hîrtie pînă la înălțimea catargului cu steag albastru – semn că valurile se ridicau pînă la genunchiul broaștei. Paharul din față era plin cu un lichid – nu îmi mai amintesc bine – parcă gălbui, de suc de portocale, sau verzui – de ceai de mentă. Pe scaunul alăturat stătea un domn gras – daa!, era burtos sau nuu!, slab de-i putea număra coastele; oricum, era un afacerist venit din România, Republica Moldova sau din țările învecinate spațiului carpato-danubiano-pontic. Prenumele lui era Ion sau Johann, iar numele de familie -parcă Negustoru sau Kaufmann (Comerciant). Discuția a fost lungă, dar memoria – bat-o vina! – mă trădează, așa că voi reda crîmpeiele care îmi vin acum în minte.
… – E-hei, înainte de decembrie 1989 am fost ceea ce în argou se numește bișnițar. Făceam comerț la negru cu valută, alimente, filme înregistrate pe casete și multe altele; reușeam să cîștig pe zi sute și chiar mii de lei, mi s-a destăinuit la un moment dat companionul meu.
– înseamnă că ți-a plăcut să ai buzunarele pline, l-am completat eu, uimit.
– E-hei, încă din gimnaziu țineam calea elevilor mai mici cînd aceștia intrau sau ieșeau din curtea școlii și îi somam să-și întoarcă buzunarele pe dos în fața mea. Cu banii aceia îmi cumpăram prăjituri, arme-jucărie, țigări „superlong” și băuturi fine. Dacă nu executau ordinul, atunci îi amenințam că asmut cîinele meu pe ei. Dar nu s-a întîmplat să fie cineva mușcat – Doamne ferește, sînt credincios, ce naiba? – deoarece țineam maidanezul legat de gît, a continuat cu destăinuirile precocele posesor de buzunare pline.
– După decembrie 1989 cum a fost?, am întrebat eu, tot mai uimit.
– E-hei, m-am gîndit să devin… om de afaceri, dar nu aveam capital prea mare și nici școală prea multă. De aceea, am plecat imediat în R.F.G., unde am cerut azil politic. Am fost internat concomitent în trei lagăre și primeam de la fiecare cîte 700 de mărci pe lună. N-aș fi reușit această afacere dacă nu aveam trei pașapoarte pe nume diferite, dar toate cu fotografia mea. E-hei, ziua dormeam, iar noaptea plecam la furat. Lucram în echipă: unul stătea de pază, altul se ocupa de sistemul anti-furt și ceilalți intrau în magazin sau apartament. Dacă se întîmpla să vină „șuții” (corect: schutzen-tiraliori), atunci cel de pază striga „fugiți, băi!”. Nemții nu înțelegeau mesajul, rămîneau uluiți timp de cîteva secunde și nu trăgeau, dîndu-ne astfel răgazul să o „ștergem”. începînd cu 1992 lucrurile s-au complicat în Germania și a trebuit să plec acasă. E-hei, din păcate la ultima plecare mi-au confiscat aproape 100 000 de mărci, pe care nu le puteam justifica.
– Apoi, ce-ai mai făcut?, am rostit eu, plin de uimire, o curiozitate.
– E-hei, cu banii care îi mai aveam am cumpărat un joagăr și făceam comerț cu cherestea. Nenorocirea a fost că am luat multe „țepe”, adică vindeam marfa, primeam un avans, iar restul nu îl mai încasam. Apoi m-am gîndit să înființez o societate mixtă cu sediul la Casablanca. Legile locale m-au obligat să-mi iau un asociat marocan, care să participe la capitalul social cu 51 de procente, iar eu cu diferența.
– Formidabil!, am exclamat eu, uimit la maximum.
– E-hei, m-am lansat în comerțul cu intestine de oaie; după cum bine știi, aici se sacrifică mulți berbeci în luna ramadan. Afacerea a mers bine pînă anul trecut, cînd regele Hassan II a interzis sacrificarea berbecilor în vederea conservării șeptelului. Colac peste pupăză, asociatul meu Sariq (Hoț), a retras toți banii din cont și… s-a făcut nevăzut. Dacă l-aș da în judecată, nici peste zece ani nu s-ar termina procesul. Am rămas pe jantă. Ca să-ți spun sincer, m-aș apuca de vechea mea îndeletnicire din… R.F.G.
– E-hei, atenție! Marocul nu este Germania. Aici păgubașii iau un cuțit și își fac singuri dreptate, fără a fi pedepsiți aspru de lege. Dacă, totuși, hoții ajung în beciurile poliției, acolo ei încasează o bătaie soră cu moartea înainte de a fi deferiți justiției. Acum cîteva decenii hoția era pedepsită, conform Coranului, cu tăierea mîinii și, în caz de recidivă, a capului. Ai văzut în această țară măcar un singur emigrant rrom, deși, cum bine știi, cetățenii români nu au nevoie de viză pe pașaport?
– Nici unul!, a fost rîndul afaceristului să exclame, uimit.
ldova sau din țările învecinate spațiului carp

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!