Pasager pe motoretă
Doru CIUCESCU
Casablanca se periurbanizează văzînd cu ochii prin formarea de noi aglomerații rezidențiale și înglobarea localităților din jur. Fluența traficului rutier în acest megapolis este mai slabă decît cea din Cairo, așa cum am constat în anul 1985, cînd încă nu avea metrou, ca să fac o comparație cu o capitală nord-africană, dar mai bună decît cea din… București, chiar după construcția metroului, ca să mă refer la o capitală europeană. Mirosul gazelor de ardere a motorinei, păcănitul rămas neamortizat de către tobele de eșapament sparte sau inexistente, țiuitul nervos al claxoanelor, desele ștrangulări de circulație îi fac deosebit de stresați pe cei care țin în mînă un volan sau un ghidon pe carosabilul din Casablanca. Dar, acest trafic devine cu adevărat de infern nu datorită așa-numiților conducători ai iadului (hell’s drivers), ai acestor posesori de motociclete superputernice, adevărate autoturisme pe două roți, așa cum se întîmplă, de exemplu, pe autostrada 66 din S.U.A., ci din cauza numeroasei prezențe a mult mai modestelor… motorete. Proprietarilor acestor mijloace de transport cu cilindree sub 50 de centimetri cubi nu li se cere permis de conducere, motiv pentru care mulți dintre ei nu cunosc reguli elementare ale codului rutier.
Am avut ocazia să merg cu motoreta de mai multe ori în Maroc, dar niciodată la ghidon, ci pe locul din spate, adică să fiu… pasager pe motoretă. Prima oară s-a întîmplat în primăvara anului 1995, cînd Darraj (Motociclist), o cunoștință mult mai tînără decît mine, m-a invitat să merg la el acasă ca să mîncăm cușcuș în pauza de prînz. El avea motoretă și am pornit la drum. Ca să mă impresioneze cu măiestria lui, a început să valseze macabru printre mașini, cu motorul turat la maximum. Inima mi se făcuse cît un purice, în timp ce cunoștința mea urla și rîdea ca un nebun. Cursa frenetică s-a terminat cum era de așteptat, cu o… căzătură de pe motoretă, după ce apariția unui grup de femei pe o trecere de pietoni a necesitat o frînare puternică. Eu am căzut peste Darraj, în timp ce el a ajuns în… brațele bietelor trecătoare. Am avut noroc și nimeni nu a fost accidentat, dar ce spaimă am tras!
Peste nici două luni, în ciuda experienței nefericite avute anterior, mi-am luat inima în dinți și am parcurs cu motoreta distanța de aproxima
tiv 20 de kilometri, care desparte megapolisul marocan de pădurea Bouskoura. De această dată, la ghidon a fost Bahits (Cercetătorul) Aalami (Cosmopolitul), profesor universitar de sociologie la Universitatea din Casablanca. El s-a comportat pe traseu mult mai cumpătat, ca un „easy rider” (călăreț lent), dîndu-mi posibilitatea să privesc în tihnă atît peisajul natural, cît și traficul rutier. Pe lîngă noi treceau în mare viteză maxi-taxiuri, toate fiind autoturisme „Mercedes-Benz” 240 în care, conform legii marocane a circulației, pot lua loc… șapte persoane: trei în față și patru în spate. Cel mai mult mă deranjau camioanele, care ne depășeau razant. Nu mică a fost surpriza noastră cînd am văzut că sîntem depășiți de o coloană de motocicliști instalați confortabil pe bolizi de lux cu cilindree uriașă, care ne-au făcut să „salivăm”, de tip „Budweiser”, „Goldwing”, „Harley Davidson”. La un moment dat a trebuit să oprim la semnul unui polițist. Avusese loc un accident între o basculantă care depășise linia albă și un autoturism care circula regulamentar.
– Marocul este pe unul din primele locuri în lume privind numărul
victimelor șoselelor. în fiecare an se înregistrează peste 3 500 de morți, dintre care peste 500 de motocicliști, m-a informat Bahits. Am privit imaginea de coșmar a autoturismului scurtat ca un dispozitiv telescopic. Basculanta nu părea că a suferit daune importante. Camionagiii în mașinile lor impozante se simt puternici și cred că au drept de viață și de moarte asupra celorlalți participanți la trafic, a continuat Bahits emoționat.
– Și starea mașinii este de vină de foarte multe ori, am intervenit eu. Știi cum se făcea inspecția tehnică anuală în Algeria în 1984? âți spun eu: plecam cu motorul oprit pe un drum în pantă în lungime de aproximativ 30 de metri; ajuns fiind la o anumită linie, trebuia să frînez și să reușesc să mă opresc pînă a ajunge la altă linie, situată la cîțiva metri mai încolo.
– Doru, nu mă miră ce spui. Dar, mai bine, să plecăm de aici, pentru că ne stricăm de tot buna dispoziție.
… După aproximativ o oră de mers am ajuns în pădurea Bouskoura. Era duminică și mii de iubitori de picnicuri, în marea lor majoritate familiști, se instalaseră acolo. Gazonul era rar, ca în mijlocul porții de fotbal, lăsînd vederii pete mari de pămînt roșcat, acolo unde nu era acoperit de pungi de plastic, cutii goale de bere, cioburi de sticlă sau alte resturi de ambalaje divers colorate. Un fum albăstrui, cu miros de carne prăjită, făcea mai deasă umbra oferită de coroanele copacilor din jur. Pe aleile, care purtau numele unor atleți marocani celebri, de fond sau semifond, alergau bărbați, femei și copii îmbrăcați fiecare după gustul și buzunarul lui.
într-o parcare am descoperit supermotocicletele din coloana care ne depășise pe traseu la venire. Bahits a intrat în vorbă cu un individ care făcea impresia unui butoi. Tricoul cu mîneci scurte și o vestă de piele neagră nu reușeau să acopere tatuajele de pe brațele groase. Sub barba lungă se contura o burtă respectabilă. Deși purta pantaloni scurți, tirolezi, era încălțat cu cisme scurte de piele. Părea un portret tipic de posesor al unei motociclete „Harley Davidson”. Am aflat că este marocan, proprietarul unui atelier de reparații auto.
– Care este bolidul dumneavoastră?, l-a întrebat, la un moment dat, Bahits. Spre uimirea noastră, el ne-a arătat o motocicletă BMW.
– Am cumpărat-o la a doua mînă, de la o secție de poliție, după ce a fost casată. Am reparat-o la atelierul meu. Sînt membru al celui mai vechi club de motocicliști din Maroc, denumit „Dromaderul”. Domnilor, eu sînt un motociclist atipic. Nu m-am născut ca să fiu sălbatic, cum declară că sînt unii dintre colegii mei de club. Am copii. Nu fumez. Vinerea, la prînz, parchez motocicleta lîngă marea moschee Hassan II și îmi fac rugăciunea cu pioșenie. Nu beau alcool. âmi place să mă plimb cu soția pe motocicletă. âmpart creioane și caiete copiilor din cătunele prin care trec.
– Dar soția dumneavoastră unde este acum?, am intrat și eu în discuție.
– De o bună bucată de timp nu mai merg cu ea, deoarece cu vîrsta s-a îngrășat prea mult și nu mai încăpem pe motocicleta mea. Mi-ar trebui o „Harley Davidson”, care este mai spațioasă, dar n-am banii necesari.
– … Sau o altă soție, mai tînără și mai ușoară, a intervenit Bahits.
– Iată o glumă bună! Păi, domnilor, o soție tînără, cu pretențiile ei, nu m-ar pune la cheltuieli mai mari, n-ar fi mai scumpă?, a ripostat Darraj.
Nici eu, și nici Bahits, nu știam ce să răspundem. Singura noastră certitudine era că o motoretă este mai ieftină decît o „Harley Davidson”.ree uriaș
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.