1001 impresii din lumea arabă

Epilog neînceput

Doru CIUCESCU

…Sînt în fața calculatorului de mai bine de o oră. Scanez cu privirea „coala” de pe ecranul monitorului. Ca de obicei, i-am fixat formatul (A4) și marginile (11 milimetri sus și jos, 20 milimetri stînga și dreapta). Este albă. Cel de al 101-lea articol din rubrica intitulată „1001 impresii din lumea arabă” încă nu l-am scris. Nici măcar titlul nu l-am stabilit. Știu că este ultimul. De mai bine de doi ani (cu mici sincope, de maxim două săptămîni), în fiecare sîmbătă mi s-a rezervat în cotidianul „Ziarul de Bacău” această rubrică, iar eu a trebuit să răspund la termen aceastei oferte onorante, sau, cum se spune în breasla ziariștilor, am scris „la bară fixă”. De ce m-am hotărît să mă opresc mai devreme, la 101, în loc de 1001 articole? Adevărul este că mă simt epuizat atît fizic, dar mai ales psihic. Am mai fost în această stare după 64 de articole, pe care le-am adunat între scoarțe sub titlul de „Mîncătoarele de ruj de buze din Casablanca” și le-am publicat sub egida Editurii Didactice și Pedagogice din București, dar la insistențele mentorului meu în publicistică, am depășit acel moment. Acum sînt hotărît să mă opresc. Mai ales că mi-e teamă să nu mă repet, să mă autoplagiez, adică să încep a face o literatură decadentă, care să plictisească cititorii care au urmărit constant modestele mele articole.
Privesc iar spre monitor. „Coala” este albă în continuare. Este aproape miezul nopții. Mă gîndesc la perioada cînd am acordat asistență didactică în Algeria și Maroc și scotocesc în memorie o întîmplare pe care am trăit-o în regiuni primejdioase din Africa, cu animale fioroase după fiecare copac sau ridicătură de pămînt, care să facă să tresară cititorul stăpînit de atracția aventurii. Nu găsesc nimic. Constat că singurul pas primejdios puteam să-l fac la Dakhla, cînd mi s-a propus să plec noaptea cu barca la pescuit de caracatițe, însă am refuzat de teamă să nu rămîn fără… pașaport și portofel. Dar, oricum, despre asta am scris… Deșertul Sahara l-am străbătut în lung și în lat cale de peste 10 000 de kilometri, însă nu ca un caravanier aflat la umbra cămilei, ci ca un șofer la volanul unei „Dacii 1310” cu portbagajul ticsit de bidoane cu benzină și apă minerală, pe drumuri asfaltate și uneori înnisipate. Am stat întins pe nisip ca Antoine de Saint Exupéry și am văzut răsăritul de soare în Sahara. însă și pe această temă am scris de cîteva ori. „Scrie despre marea Mediterană sau despre oceanul Atlantic”, îmi dă ghes un gînd. Nu mi se pare acum nimic spectaculos, cu excepția apusului de soare, pe care l-am privit avid, comparîndu-l cu scufundarea unui disc de oțel încălzit la roșu și supus unei căliri, care se producea, paradoxal, fără sfîrîitul caracteristic al degajării vaporilor de apă. Și acest subiect l-am mai abordat în zeci de articole.
Și din nou îmi arunc privirea spre „coală”, care se încăpățînează să rămînă imaculată. Este trecut de miezul nopții. Ochii au început să mi se închidă. Gîndește-te să răspunzi la măcar una dintre întrebările: cine sînt arabii?; care este mentalitatea lor?; cum se explică atacurile sinucigașe cu bombă?, mă îndemn eu. Mă concentrez asupra subiectui, dar nu îmi vine în minte nici un răspuns bine elaborat, ba din contra, parcă mai rău mă blochez. Sînt deznădăjduit și tot mai obosit. Mă las în voia gîndurilor și o conexiune temporală întîmplătoare de pe cortex mă anunță că dacă m-aș fi convertit la Islam aș fi avut mai multe posibilități să dau răspunsuri pertinente. Să fie declicul salvator în realizarea articolului? Ca prin ceață îmi amintesc faptul că a fost o întreagă polemică în legătură cu o presupusă convertire la Islam a oceanografului Jacque-Yves Cousteau. Se spune că în timpul unei expediții la bordul vasului „Calypso” realizatorul filmului „Lumea tăcerii” văzînd că lîngă Bassora apele Tigrului de culoare roșcată sînt înconjurate de apele verzui ale oceanului Indian pe distanță de cîțiva kilometri, s-a lăsat tentat să afirme că apele dulci nu s-ar amesteca cu apele mărilor și oceanelor. Pe de altă parte, în Coran există versetul 25 surata 53 care spune: „Și este El (Allah) care a dat liber cursului a două unde: una dulce, răcoritoare, cealaltă sărată și amară. Și există între ele o zonă intermediară (…)”. Aceste ape dulci au fost denumite de către musulmani „lacrimile lui Allah”, tot așa cum micile lacuri din deșert sînt denumite „lacrimile deșertului”. Concordiștii Islamului, adică acei care caută ca la fiecare descoperire științifică să pună cu orice preț textele sacre în concordanță cu știința, au adus la cunoștința lui Jacque-Yves Cousteau acest fapt. Cînd a aflat că „descoperirea” lui privind neamestecarea apelor era deja scrisă de mai bine de 1 300 de ani în Coran, marele valorizator de știință și cercetător s-ar fi convertit la Islam. Studenții mei pomeneau de acest fapt ori de cîte ori mă îndemnau să devin musulman. în realitate, nu există nici o sursă credibilă a convertirii religioase a fostului membru al Academiei Franceze. El a fost înmormîntat într-un cavou – fapt nepermis musulmanilor – pe data de 25 iunie 1997, după o slujbă cît se poate de creștinească ținută la biserica Notre Dame din Paris, în prezența președinteluil Jacques Chirac.
…Este aproape ora două și încă n-am stins calculatorul. Mă întorc spre fereastră și văd cerul negru fără pic de stele. Revin la monitor și îmi sare în ochi „coala” albă fără să aibă nici măcar titlu. încep să-mi închipui că aș fi musulman. Parcă murisem și eram învelit cu un lințoliu alb într-un sicriu. îngerii Munkar și Nkir, unul colorat în albastru și celălalt în negru, m-au înviat numai cît să fiu interogat privind faptele din timpul vieții în vederea Judecății de Apoi. Deasupra gropii, în mod ciudat, parcă auzeam că mă jeleau și… femei (la musulmani, femeile nu au voie să participe la cortegiul mortuar). – Care este cea mai bună faptă pe care ai înfăptuit-o în decursul vieții?, m-a chestionat unul dintre ei. Mă simțeam ca un student la examen cînd profesorul îi pune întrebarea dificilă „Ce știi tu cel mai bine?”. Am bîiguit:
– Ăăă… am scris mult: 12 cărți tehnice cu ISBN și o „miscellanea” copertată cu 64 de articole deja publicate în ziar. I-am văzut strîmbînd din nas.
– Care este fapta cea mai rea pe care ai înfăptuit-o în decursul vieții?, a fost următorul punct din chestionar. Această întrebare s-a dovedit a fi și mai dificilă, iar datorită stării în care eram am răspuns stupid:
– Nu pot să-mi amintesc acum.
Atunci, unul dintre ei mi-a dat un ușor dos de palmă peste frunte, spunîndu-mi:
– Hai, concentrează-te, nu evita răspunsul!
în acel moment m-am trezit și mi-am dat seama că mă lovisem cu fruntea de ecranul monitorului. Cursorul „colii” își semnaliza prezența sus de tot. Sub impresia visului tocmai întrerupt mă gîndeam că destinația finală a musulmanilor și creștinilor – Paradis sau Iad – va fi în… concordanță cu faptele bune și rele. La fel, critica articolului de epilog va fi în concordanță cu pasajele reușite și mai puțin reușite. Iar eu nici măcar nu l-am început…aborat, ba din contra, parcă mai rău mă blochez. Sînt

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!