Doru CIUCESCU
Cine a plecat în străinătate a avut ocazia să cunoască ceea ce se numește sentimentul de dor de țară. Ciudat este că, dacă persoana respectivă a stat pe meleaguri străine mai mult de 6 luni, cînd se întoarce pe plaiurile mioritice este bucuros de revenire cam tot atîtea luni, după care începe să nu se mai simtă bine acasă și dorește să revină pe acele meleaguri străine; altfel spus, cunoaște așa-numitul dor de… ducă.
Sentimentul dorului de țară este puternic resimțit de români mai ales cu ocazia Zilei Naționale. În duminica premergătoare datei de 1 Decembrie 1994, ambasadorul român din acea perioadă a organizat la reședința sa din Rabat o recepție la care i-a invitat pe românii care lucrau în Maroc, precum și pe marocanii care au studiat în România. Mărturisesc că am fost foarte mișcat cînd am primit prin poștă invitația nominală de a participa la această recepție. Acum, după aproape 10 ani, îmi amintesc despre momentele petrecute la această recepție cu multă plăcere, chiar dacă am uitat multe detalii. Petrecerea a început la ora 13 și a ținut pînă la ora 21. La poartă flutura un imens tricolor românesc. Cînd am intrat în curtea reședinței ambasadorului, întinsă pe aproape un sfert de hectar, am avut impresia că mă aflu într-un paradis al climei mediteranean-oceanice, deoarece eram înconjurat de verdele închis și de galbenul auriu al portocalilor în rod. „Dumbrava minunată”, cum ar fi denumit-o marele prozator Mihail Sadoveanu, era tăiată de-a lungul și de-a latul de cărări betonate late de un metru și înalte de 10 centimetri. Dacă întindeam mîna puteam să ating portocalele mari cît oul de struț, care păreau a fi „de vraies Thomson” (cu adevărat de soiul Thomson), cum a ținut să-mi precizeze o copilă marocancă, venită cu fratele ei la această recepție. Uitîndu-mă la ea am comparat-o cu duduia Lizuca, bine-cunoscutul personaj sadovenian, deoarece „era o fetiță mărunțică, însă voinică și plinuță. Capu-i era foarte scurt tuns, băiețește, și arăta în rotunjimea lui felurite bulbucături neregulate. Gura-i era cam mare și obrajii prea roșii. Numai ochii căprii, umbriți de gene negre, aveau în ei cîte-o mică floare de lumină”. Nu lipsea decît cățelul Patrocle pentru ca tabloul să fie complet.
În mijlocul oazei de portocali se găsea o vilă cu un singur etaj, care servea drept reședință ambasadorului român. Intrarea principală era impresionantă, fiind străjuită de 4 coloane dorice. Întreg parterul era la dispoziția invitaților. În spate, clădirea se continua cu o terasă pe care se găseau zeci de fotolii de răchită. În sufragerie se găsea o masă lungă în care se găsea „bufetul suedez”. Meniul era în cea mai mare parte românesc, la care nu lipseau sarmalele, friptura de pui și țuica. Prin grija personală a doamnei ambasador, mămăliguța aburindă îi ispitea pe invitați. Pentru prepararea mititeilor a fost instalat un grătar la umbră, sub un portocal. Berea era atît de producție spaniolă, cît și marocană. Vodca nu putea fi decît rusească, iar whiski-ul – scoțian. În privința fructelor, se putea remarca o mare diversitate și în cantități suficiente. Atît românii, cît și marocanii, profitau din plin de băutura aflată la discreție. Limbile se dezlegau și fiecare își depăna amintiri din România, care era mai mult sau mai puțin interesante. Unul dintre ei a mărturisit în premieră, după cum a ținut el să precizeze, că a ajuns pe plaiurile mioritice după ce a participat la unele mișcări socialiste studențești din anii ’70. A fost închis și în timpul interogatoriilor i s-a propus de către anchetatori să aleagă între pedeapsa cu închisoarea și o bursă de studii în România, unde „să cunoască pe viu ce înseamnă socialismul”. În cei 8 ani petrecuți prin amfiteatrele românești a luat cunoștință cu realitățile României socialiste multilateral dezvoltate din așa-numita „epocă de aur”, cum a dorit el să precizeze cu malițiozitate. La cantina studențească, spunea el, se servea uneori o jumătate de cap de oaie fript, dar care era atît de descărnat, încît mai rămînea numai limba. La întoarcerea definitivă în Maroc, fostul adept al socialismului s-a convertit într-un capitalist și un regalist convins. Alt marocan a fost student timp de 10 ani pentru că, spunea el în glumă, „primii doi ani sînt mai grei, pînă treci în anul doi”. Deși a studiat construcțiile de mașini, i-a plăcut să facă afaceri încă din timpul studenției. Astfel, el ajungea la facultate cu un autoturism „Mercedes-Benz”, proprietate personală, în timp ce decanul cobora dintr-un autoturism „Dacia 1300″. Afacerea lui principală s-a bazat pe ideea de a investi în instrumente muzicale și să finanțeze o orchestră de muzică populară în toată regula, cu care mergea la nunți în toată România. El a vizitat plaiurile mioritice mai mult decît mulți români. Învățase să tragă „la măsea”. Soția lui, o olteancă, a făcut remarca, aprobată fiind de alte românce prezente în jurul ei, că bărbații lor sînt mai credincioși în prezența străinilor decît în viața de toate zilele.
Printre invitați se afla și o parte dintre cei aproape o sută de formatori români care lucrau la diferite institute de învățămînt ale Oficiului de Formare Profesională și de Promovare a Muncii din Maroc. Ei au învățat să vorbească în franceză foarte bine și mulți dintre ei au devenit cooperanți de meserie, astfel că, de-a lungul anilor, au acordat asistență didactică în Zair, Congo, Guinea, Senegal sau Algeria. O altă categorie de români era formată din specialiștii care lucrau la întreprinderi private marocane sau multinaționale. Mulți dintre ei au ajuns să dețină funcții de conducere și li s-au oferit locuințe și autoturisme de serviciu. Mai puțin numeroși, dar mult mai prosperi păreau a fi românii care au firme înscrise în registrul Camerei de Comerț din Maroc. Descrierea tuturor acestor români o consider dificilă chiar și pentru cei pe care Dumnezeu i-ar fi dăruit cu geniul lui Mihail Sadoveanu. Invidia și orgoliul lor ating, cîteodată, intensități foarte mari în străinătate. Nu de puține ori am constatat că zicala despre capra vecinului era actuală în comunitatea românească din Maroc, dar și printre…unii marocani care au studiat ani de-a rîndul în România.
Lasă un răspuns