Doru CIUCESCU
Atunci cînd un arab își construiește o casă, prima lui grijă este… de
a împrejmui terenul cu un zid de o grosime remarcabilă, mai înalt
de statura unui om, a cărui suprafață superioară plată și orizontală
este acoperită cu…bucăți de sticlă spartă prinse în mortar! Apoi,
indiferent dacă edificiul este situat central, într-un cartier rezidențial
sau periferic, cel care are limba maternă identică cu aceea a
personajelor principale din filmul „Ali Baba și cei 40 de hoți” are în
vedere ca elementul ornamental obligatoriu să nu fie coloana,
arcada în formă de potcoavă, peretele acoperit cu arabescuri, ci…
grilajul metalic din dreptul ferestrelor, care constituie o variantă
modernă a grilei din zidărie, cunoscute de români mai mult din
filmele cu haremuri.
Casablanca fiind un oraș cosmopolit, unde arhitectura arabă se
îmbină armonios sau ca nuca în perete cu aceea a statelor
civilizate care au avut vremelnic baze militare pe teritoriul
Marocului, s-ar putea crede că prezintă o proporție mai scăzută de
ferestre zăbrelite. Din contra, în capitala economică a Marocului
există o diversitate infinită de grilaje metalice.
Mă aflam în zona industrială din Casablanca, situată în fîșia litorală
dinspre Rabat, unde îndrumam practica de producție a studenților
de la Institutul Industrial Superior. Tocmai ieșisem dintr-o uzină care
producea semifabricate laminate și mă îndreptam spre o fabrică de
șuruburi amplasată în vecinătate. Era o amiază de iunie, cu cer
senin, cînd razele soarelui devin șuvoaie de foc. Briza fierbinte
dinspre uscat mărea senzația de disconfort termic. Aerul vibra și
atenua liniile de contur. La orizont, prin pîcla albicioasă formată de
vaporii de apă se întrezărea albastrul oceanului Atlantic. În urechi
îmi intrau nepoftite păcănituri, pîrîituri, trosnituri, pocnituri, scîrțîituri,
fîsîituri, care au încetat brusc atunci cînd sunetul prelung și reunit al
sirenelor din mai multe întreprinderi a dat semnalul pauzei de prînz
cu durata de o oră. Imediat au început să iasă în stradă grupuri de
lucrători în căutarea unui loc umbros unde să poată servi masa,
deoarece foarte puține întreprinderi dispun de săli amenajate în
acest scop.
M-am îndreptat spre un restaurant, de fapt o clădire scundă, fără
etaj, netencuită la exterior, cu o terasă umbrită de doi smochini cu
frunze prăfuite. La intrare, pe o plăcuță vopsită în negru era scris cu
creta în arabă meniul unic: „Nîsf jaja maa aruz-15 d” (Jumătate de
găină cu orez-15 dirhami) (1 dolar # 10 dirhami). Aș fi dorit să
mănînc o „șorba” (supă de legume pasate), dar nu aveam de ales.
În interior, o duzină de mese erau aranjate pe două rînduri. Un
chelner slab, cu un șorț pe care se putea deduce meniul ultimelor
zile, m-a invitat să iau loc cu un zîmbet știrb. Am comandat în arabă
„al jaja” (găina). Între timp, un tînăr îmbrăcat într-un halat albastru
mi-a cerut permisiunea să se așeze la aceeași masă. L-am
recunoscut imediat pe Hadziq (Îndemînatec) Binlahham
(Fiulsudorului), unul dintre foștii mei studenți de la Institutul
Industrial Superior din Casablanca. Bucuros de întîlnire, el mi-a
spus cu mîndrie că a devenit patronul unui atelier de construcții
metalice situat în zonă datorită spijinului pe care îl oferă statul
marocan tinerilor care doresc să-și dezvolte propria afacere.
– Eu am o miniîntreprindere, care nu depășește nouă angajați. De
obicei nu mănînc aici, dar am făcut grilaje metalice la ferestrele
localului, iar ca răsplată am dreptul la un prînz gratuit timp de două
luni. În acest local își iau dejunul muncitorii specialiști, șefii de
echipă, maiștrii, funcționarii mărunți de la întreprinderile din
apropiere, adică cei care cîștigă cel puțin 3000 de dirhami pe lună.
Boșii pleacă acasă cu mașini personale sau de serviciu și revin la
birourile lor după două ore sau chiar mai mult.
Vorbele lui au fost întrerupte de chelner, care cu niște mîini de
prășitor, dar bine spălate cu soluții puternice, utilizate la curățirea
după mult timp a veselei unsuroase, ne-a pus cîte o farfurie cu „nîsf
jaja” în față.
– Ai mulți clienți la atelier? l-am întrebat eu, mai mult ca să acopăr
zgomotul produs de oasele rupte în dinții tineri ai comeseanului
A urmat o pauză provocată, probabil, de un os mai mare, după care
Hadziq a mormăit în arabă:
– Al hamdu li-Lah (Mulțumesc lui Allah).
Văzînd elanul luat de tînărul din fața mea, nu l-am mai întrerupt cu
nici o întrebare și am încercat să-l imit în măsura posibilităților mele
modeste, datorate problemelor pe care le aveam cu măselele. Nu
terminasem de mîncat nici măcar un sfert din „nîsf jaja” cînd
Hadziq, cu farfuria golită în față, a reluat comentariul început:
– Construcțiile metalice merg foarte bine. În curînd voi mai angaja
trei lucrători. Cele mai multe comenzi sînt formate din grilaje și porți
metalice.
– De ce? am întrebat eu, mai mult ca să mă pot ocupa nestingherit
de „nîsf jaja”, care nu era suficient de friptă.
– Oamenii se tem de hoți și se baricadează în spatele grilajelor. În
Arabia Saudită hoția este pedepsită exemplar. La prima abatere se
taie o mînă. Dacă recidivistul este prins furînd a doua oară, atunci
el riscă o condamnare la moarte prin decapitare. În Maroc legile
sînt mult mai blînde și hoții au prins curaj. Pentru protecția
cetățenilor străini sînt mobilizați foarte mulți polițiști deghizați în civil.
Hoții nu se tem atît de perioada de detenție, cît de bătaia pe care o
iau la Poliție, în urma căreia mulți își pierd toți dinții din față.
– Da, ei au un motiv serios să se teamă, l-am aprobat eu pe Hadziq,
privind neputincios la bucata de carne albă din farfuria mea.
Comeseanul meu a evaluat în tăcere situația creată și mi-a
comunicat, diplomatic, concluzia lui:
– Vă rog să mă scuzați, dar eu trebuie să plec pentru că, așa cum v-
am spus, clienții mei așteaptă nerăbdători să fie protejați contra
hoților.
Rămas fără comesean am mîncat numai orezul și m-am consolat
filosofic, spunîndu-mi că, de fapt, corpului – care este un adăpost
vremelnic pentru sufletul nemuritor, nu trebuie să-i dau o atenție
prea mare. Am plătit consumația și am ieșit din local. Strada fusese
transformată într-un restaurant în aer liber. Muncitorii cu venituri
modeste ai întreprinderilor din jur erau așezați pe bordurile
trotuarelor umbrite de palmieri sau direct pe pămînt la umbra unor
ziduri și mîncau ce își aduseseră de acasă sau cumpăraseră de la
numeroșii vînzătorii ambulanți prezenți în zonă.
– Monsieur (Domnule), vi s-a deschis o închizătoare de la servietă,
am auzit un avertisment rostit corect în franceză. Vocea avea
dreptate. Am privit în jur, dar lîngă mine nu era decît un vînzător
bine făcut, bărbos ca un musulman fundamentalist, cu o pălărie de
paie pe cap, care împingea un coș pe roți plin cu fructe de cactus. I-
am cerut să taie coaja acoperită cu spini a 10 din acele roade și să-
mi ofere miezul lor zemos. Vînzătorul mi-a vorbit în arabă și am
observat că îi lipseau dinții din față. În timp ce plăteam cu doi
dirhami fructele de cactus consumate, îl scanam cu privirea și mă
întrebam retoric: vînzătorul din fața mea este, sau nu, un polițist
deghizat în civil?…
Lasă un răspuns