1001 IMPRESII DIN LUMEA ARABĂ SĂ NU FURI!

Doru CIUCESCU

Atunci cînd un arab își construiește o casă, prima lui grijă este… de

a împrejmui terenul cu un zid de o grosime remarcabilă, mai înalt

de statura unui om, a cărui suprafață superioară plată și orizontală

este acoperită cu…bucăți de sticlă spartă prinse în mortar! Apoi,

indiferent dacă edificiul este situat central, într-un cartier rezidențial

sau periferic, cel care are limba maternă identică cu aceea a

personajelor principale din filmul „Ali Baba și cei 40 de hoți” are în

vedere ca elementul ornamental obligatoriu să nu fie coloana,

arcada în formă de potcoavă, peretele acoperit cu arabescuri, ci…

grilajul metalic din dreptul ferestrelor, care constituie o variantă

modernă a grilei din zidărie, cunoscute de români mai mult din

filmele cu haremuri.

Casablanca fiind un oraș cosmopolit, unde arhitectura arabă se

îmbină armonios sau ca nuca în perete cu aceea a statelor

civilizate care au avut vremelnic baze militare pe teritoriul

Marocului, s-ar putea crede că prezintă o proporție mai scăzută de

ferestre zăbrelite. Din contra, în capitala economică a Marocului

există o diversitate infinită de grilaje metalice.

Mă aflam în zona industrială din Casablanca, situată în fîșia litorală

dinspre Rabat, unde îndrumam practica de producție a studenților

de la Institutul Industrial Superior. Tocmai ieșisem dintr-o uzină care

producea semifabricate laminate și mă îndreptam spre o fabrică de

șuruburi amplasată în vecinătate. Era o amiază de iunie, cu cer

senin, cînd razele soarelui devin șuvoaie de foc. Briza fierbinte

dinspre uscat mărea senzația de disconfort termic. Aerul vibra și

atenua liniile de contur. La orizont, prin pîcla albicioasă formată de

vaporii de apă se întrezărea albastrul oceanului Atlantic. În urechi

îmi intrau nepoftite păcănituri, pîrîituri, trosnituri, pocnituri, scîrțîituri,

fîsîituri, care au încetat brusc atunci cînd sunetul prelung și reunit al

sirenelor din mai multe întreprinderi a dat semnalul pauzei de prînz

cu durata de o oră. Imediat au început să iasă în stradă grupuri de

lucrători în căutarea unui loc umbros unde să poată servi masa,

deoarece foarte puține întreprinderi dispun de săli amenajate în

acest scop.

M-am îndreptat spre un restaurant, de fapt o clădire scundă, fără

etaj, netencuită la exterior, cu o terasă umbrită de doi smochini cu

frunze prăfuite. La intrare, pe o plăcuță vopsită în negru era scris cu

creta în arabă meniul unic: „Nîsf jaja maa aruz-15 d” (Jumătate de

găină cu orez-15 dirhami) (1 dolar # 10 dirhami). Aș fi dorit să

mănînc o „șorba” (supă de legume pasate), dar nu aveam de ales.

În interior, o duzină de mese erau aranjate pe două rînduri. Un

chelner slab, cu un șorț pe care se putea deduce meniul ultimelor

zile, m-a invitat să iau loc cu un zîmbet știrb. Am comandat în arabă

„al jaja” (găina). Între timp, un tînăr îmbrăcat într-un halat albastru

mi-a cerut permisiunea să se așeze la aceeași masă. L-am

recunoscut imediat pe Hadziq (Îndemînatec) Binlahham

(Fiulsudorului), unul dintre foștii mei studenți de la Institutul

Industrial Superior din Casablanca. Bucuros de întîlnire, el mi-a

spus cu mîndrie că a devenit patronul unui atelier de construcții

metalice situat în zonă datorită spijinului pe care îl oferă statul

marocan tinerilor care doresc să-și dezvolte propria afacere.

– Eu am o miniîntreprindere, care nu depășește nouă angajați. De

obicei nu mănînc aici, dar am făcut grilaje metalice la ferestrele

localului, iar ca răsplată am dreptul la un prînz gratuit timp de două

luni. În acest local își iau dejunul muncitorii specialiști, șefii de

echipă, maiștrii, funcționarii mărunți de la întreprinderile din

apropiere, adică cei care cîștigă cel puțin 3000 de dirhami pe lună.

Boșii pleacă acasă cu mașini personale sau de serviciu și revin la

birourile lor după două ore sau chiar mai mult.

Vorbele lui au fost întrerupte de chelner, care cu niște mîini de

prășitor, dar bine spălate cu soluții puternice, utilizate la curățirea

după mult timp a veselei unsuroase, ne-a pus cîte o farfurie cu „nîsf

jaja” în față.

– Ai mulți clienți la atelier? l-am întrebat eu, mai mult ca să acopăr

zgomotul produs de oasele rupte în dinții tineri ai comeseanului

A urmat o pauză provocată, probabil, de un os mai mare, după care

Hadziq a mormăit în arabă:

– Al hamdu li-Lah (Mulțumesc lui Allah).

Văzînd elanul luat de tînărul din fața mea, nu l-am mai întrerupt cu

nici o întrebare și am încercat să-l imit în măsura posibilităților mele

modeste, datorate problemelor pe care le aveam cu măselele. Nu

terminasem de mîncat nici măcar un sfert din „nîsf jaja” cînd

Hadziq, cu farfuria golită în față, a reluat comentariul început:

– Construcțiile metalice merg foarte bine. În curînd voi mai angaja

trei lucrători. Cele mai multe comenzi sînt formate din grilaje și porți

metalice.

– De ce? am întrebat eu, mai mult ca să mă pot ocupa nestingherit

de „nîsf jaja”, care nu era suficient de friptă.

– Oamenii se tem de hoți și se baricadează în spatele grilajelor. În

Arabia Saudită hoția este pedepsită exemplar. La prima abatere se

taie o mînă. Dacă recidivistul este prins furînd a doua oară, atunci

el riscă o condamnare la moarte prin decapitare. În Maroc legile

sînt mult mai blînde și hoții au prins curaj. Pentru protecția

cetățenilor străini sînt mobilizați foarte mulți polițiști deghizați în civil.

Hoții nu se tem atît de perioada de detenție, cît de bătaia pe care o

iau la Poliție, în urma căreia mulți își pierd toți dinții din față.

– Da, ei au un motiv serios să se teamă, l-am aprobat eu pe Hadziq,

privind neputincios la bucata de carne albă din farfuria mea.

Comeseanul meu a evaluat în tăcere situația creată și mi-a

comunicat, diplomatic, concluzia lui:

– Vă rog să mă scuzați, dar eu trebuie să plec pentru că, așa cum v-

am spus, clienții mei așteaptă nerăbdători să fie protejați contra

hoților.

Rămas fără comesean am mîncat numai orezul și m-am consolat

filosofic, spunîndu-mi că, de fapt, corpului – care este un adăpost

vremelnic pentru sufletul nemuritor, nu trebuie să-i dau o atenție

prea mare. Am plătit consumația și am ieșit din local. Strada fusese

transformată într-un restaurant în aer liber. Muncitorii cu venituri

modeste ai întreprinderilor din jur erau așezați pe bordurile

trotuarelor umbrite de palmieri sau direct pe pămînt la umbra unor

ziduri și mîncau ce își aduseseră de acasă sau cumpăraseră de la

numeroșii vînzătorii ambulanți prezenți în zonă.

– Monsieur (Domnule), vi s-a deschis o închizătoare de la servietă,

am auzit un avertisment rostit corect în franceză. Vocea avea

dreptate. Am privit în jur, dar lîngă mine nu era decît un vînzător

bine făcut, bărbos ca un musulman fundamentalist, cu o pălărie de

paie pe cap, care împingea un coș pe roți plin cu fructe de cactus. I-

am cerut să taie coaja acoperită cu spini a 10 din acele roade și să-

mi ofere miezul lor zemos. Vînzătorul mi-a vorbit în arabă și am

observat că îi lipseau dinții din față. În timp ce plăteam cu doi

dirhami fructele de cactus consumate, îl scanam cu privirea și mă

întrebam retoric: vînzătorul din fața mea este, sau nu, un polițist

deghizat în civil?…