1001 impresii din lumea arabă

1. CORANUL

Doru CIUCESCU

Pentru mulți europeni, inclusiv pentru noi, românii, lumea arabă reprezintă un univers încărcat de mistere de natură religioasă, politică, socială, economică sau militară. Lipsa de cunoaștere a mentalității și obiceiurilor arabilor duce la o înțelegere incompletă a conflictelor, care, în prezent, fac numeroase victime pe toate meridianele lumii. Deoarece am acordat asistență didactică timp de 3 ani în Algeria și 5 ani în Maroc și, astfel, am avut ocazia extraordinară de a-i cunoaște „in situ” pe arabi, am fost solicitat să redactez o serie de articole cu impresii din lumea arabă. „Provocare” pe care am acceptat-o cu plăcere. Astăzi, primul episod dintr-un serial la sfîrșitul căruia sper că-i veți cunoaște mai bine pe arabi.

A prezenta Coranul în cadrul limitat al unei rubrici de ziar este o sarcină extrem de dificilă, chiar pentru un specialist în Islam sau în istoria religiilor, așa că voi încerca să relatez comentariul pertinent, atît cît îl mai țin minte, făcut de studentul meu Hakim, al cărui nume se traduce „Înțeleptul”. El își merita numele, deoarece era un student eminent. Purta barbă, semn că era fundamentalist, în sensul că respecta „á la lettre” preceptele Coranului.

Eram în „Librairie des Sciences”, o librărie aflată în fața Consulatului Franței din Casablanca. Nu „anvizajam”, ca să mă exprim în francezo-româna omului politic poliglot Petre Roman, să cumpăr o carte anume, dar măcar o dată pe săptămînă mă destresam la această librărie prin răsfoirea diverselor cărți aflate în rafturi. Apreciam răcoarea din interior, oferită de instalația de climatizare, deoarece afară era o zăpușeală cu miros de asfalt încins, care îmi amintea de marile bulevarde bucureștene în luna lui cuptor. „Bonjour, Monsieur”, am auzit pe cînd mă străduiam să citesc titlul de pe cotorul unei cărți. M-am întors și l-am recunoscut pe Hakim. Era un tînăr de statură mijlocie, brunet, tuns scurt, cu fața ascuțită și nas acvilin. În deschizătura din părul bogat al bărbii lui am observat un zîmbet subțire, care a fost preludiul recomandării să cumpăr „Sfîntul Coran”, tradus din arabă în franceză de Muhammad Hamidullah, profesor la Universitatea din Istambul.

– Aș prefera, pentru început, să-mi spui tu, în cîteva cuvinte, ce este Coranul, am încercat eu să cîștig timp de gîndire.

– Atunci ascultați: Coranul vine de la cuvîntul arab „al Kuran”, care înseamnă lectură, a început Hakim metodic. Este cartea sfîntă a musulmanilor, în care sînt scrise vorbele lui Allah, așa cum au fost transmise Profetului Său, Muhammad, denumit și „Ar-Rassul Allah” (Trimisul lui Allah). Nu este ofensă mai mare pentru noi, musulmanii, decît să se spună că Muhammad este autorul Coranului. Muhammad a învățat doar pe de rost vorbele lui Allah, transmise prin mesageri celești, în special prin arhanghelul Jibril (Gabriel).

La auzul numelui arhanghelului, care a anunțat-o pe Sfînta Maria că este însărcinată, l-am întrerupt pe Hakim:

– Muhammad a avut viziuni cu arhanghelul Gabriel?

– Viziunile cu acești mesageri apăreau cînd Profetul se retrăgea să petreacă nopțile într-una din numeroasele grote de lîngă Mecca. La început, Profetul nu știa prea bine dacă acești mesageri erau îngeri sau draci. Prima lui soție, Khadija, l-a edificat printr-un test foarte perspicace. Astfel, i-a propus ca în momentul cînd el are o nouă viziune cu un mesager, să-i facă un semn. Cînd Muhammad i-a spus „Iată, iar apare!”, Khadija și-a luat soțul în brațe, făcînd… hm, înțelegeți dumneavoastră! Apoi, ea l-a întrebat dacă viziunea persistă, la care el a răspuns că mesagerul a dispărut. Stăpînită de o mare emoție, Khadija i-a spus: „Un drac nu s-ar fi îndepărtat la văzul intimității noastre conjugale!”.

Hakim s-a oprit cît să-și tragă suflarea și a continuat: Coranul are 114 capitole, denumite surate, care au mărimi foarte diferite. El nu a fost revelat dintr-o dată, ci treptat, pînă la moartea Profetului (632 e.n.). Muhammad a fost analfabet toată viața, motiv pentru care el a dictat Coranul unor scribi. Zaid ibn Thabit, principalul scrib, a scris diferite versete din Coran „…pe bucăți de piele sau pe omoplați de cămilă”. Fragmentele din Coran nu se regăsesc în ordinea cronologică a transmiterii lor, ci în ordinea pe care a considerat-o Profetul. După moartea lui Muhammad s-au făcut mai multe încercări de a transcrie într-un singur volum un text întregit, avînd la bază recitările miilor de musulmani care învățaseră pe de rost Coranul și fragmentele de text aduse de diverși contemporani. Abia în 650, în timpul celui de-al treilea califat, al lui Utman ibn Affan (644-656), unul din socrii Profetului, s-a realizat transcrierea, prin truda scribilor Zaid ibn Thabit și Aban ibn Said ibn al-Aas, a unui text recunoscut ca oficial pînă în prezent. Se pare că, în final, deși ordinea versetelor în surate a fost fixată de Muhammad, ordinea suratelor a fost ordonată de califul Utman ibn Affan.

– Hakim, l-am întrerupt eu admirativ, dar tu ești o adevărată enciclopedie!

Stimulat de laudă, el a continuat neobosit prelegerea:

– Mai trebuie să știți că prima carte scrisă în limba arabă a fost Coranul. Sursele de inspirație dogmatică ale Coranului sînt: ebraice – Vechiul Testament și Talmudul – și, într-o măsură mai mică, creștine, mai ales evangheliile apocrife. În Coran se afirmă că există un singur Allah, care are o curte formată din îngeri, muritori înaripați, fără sex, creați din lumină, aceiași care se găsesc în religia iudaică. Pe fiecare umăr al oamenilor stă cîte un înger; unul înregistrează faptele bune, iar celălalt – faptele rele. Pentru omul obișnuit, Coranul este un îndreptar de viață, care nu predică ascetism și renunțarea la bunurile lumești, ca în doctrina creștină, ci moderație, ca în surata 7- „Limbul”-, versetul 31, în care este scris: „Și mîncați și beți; dar fără exces!”.

Hakim s-a oprit și s-a uitat la ceasul de la mînă. Am înțeles că era nevoit să plece. I-am mulțumit cu multă căldură.

– Dar, „Monsieur”, o să cumpărați Coranul?

Nu eram hotărît, dar nici nu puteam să-l refuz în mod direct.

– Da, o să-l cumpăr, dar acum n-am la mine banii necesari.

Ne-am despărțit, după care în minte mi-a venit o întrebare retorică: oare cărui înger de pe umerii mei i-am dat de lucru în acel moment, celui care înregistrează faptele bune sau celuilalt?