2007 – anul aterizării într-o nouă „zonă gri” (II)

Ovidiu Nahoi

Fără presiune externă, clasa politică din România nu s-a dovedit capabilă să producă un nou set de priorități naționale, un proiect menit să descătușeze energii și să stimuleze dezbateri. Un proiect care, spre deosebire de tot ce s-a întâmplat în ultimii 17 ani, trebuia să vina din interior, și nu din afară.

Obiectivele și interesele României în Uniunea Europeană nu au fost formulate cu claritate. România vădește deocamdată mentalitate de asistat – speră să primească ceva din fondurile europene, așteaptă investiții strâine – care vin în mod oarecum natural -, dar este departe de marile dezbateri europene. Practic, din cauza lipsei lor de viziune, liderii politici care se laudă azi că au scos țara din „zona gri” dintre spațiul euroatlantic și cel ex-sovietic n-au făcut decât să o plaseze într-o nouă „zonă gri”. Aceea a participării marginale la dezbaterea marilor teme europene și de participare slabă în marea competiție a globalizării.

într-un clasament al contribuției națiunilor la globalizare, realizat de revista „Foreign Policy”, România ocupă locul 36 din 72 de țări luate în calcul. O poziție de mijloc, favorizată însă de transferurile financiare ale românilor care lucrează în afara granițelor și de deschiderea economiei ca urmare a aderării la Uniunea Europeană. România este însă trasă în jos de calitatea și gradul de securizare a serviciilor de Internet, precum și de capitolul transferuri guvernamentale. Să recunoaștem, indicatorii oferă o bună imagine asupra realităților românești. O jumătate din țară – cea din mediul rural – este slab cuplată la Internet sau pur și simplu se află în afara rețelei. Implicarea guvernamentală în modernizarea infrastructurii este și ea mult redusă, cel puțin în comparație cu statele europene. Notele slabe de la acest capitol nu fac decât să reflecte discrepanțele uriașe dintre mediul urban și cel rural, ineficiența administrației, capacitatea scăzută de absorbție a fondurilor comunitare și angajamentul neconvingător pentru descentralizare. Cu o jumătate din populație neintrată încă în secolul XXI și cu o infrastructură învechită, România nu are cum să-și sporească participarea la fenomenul globalizării.

și încă un amanunt semnificativ: circa 70% dintre schimburile comerciale ale României se efectuează cu Uniunea Europeană. Până la aderare, acesta era, desigur, un avantaj – sau măcar un argument de ordin statistic pentru compatibilitatea economiilor. După 1 ianuarie 2007, lucrurile încep să se schimbe. Important devine restul de 30 de procente, cu care România iese în lumea largă – o cifră care arată contribuția modestă la participarea Europei în competiția globală. De aici ar putea să pornească un proiect al României de după atingerea marelui obiectiv euroatlantic al tranziției. întrebarea este însă cine poate începe un asemenea proiect.
Helvetica-R bun acestei țări vine târziu și la presiune externă. Așa și cu aderarea la Uniunea Europeană. România s-a văz

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!