Oameni care trăiesc de o viață întreagă vînzînd vorbe

Dacă îi întrebi pe elevii de liceu ce vor să ajungă după ce vor termina școala, jumătate din ei o să îți spună că visează să devină jurnaliști. Mulți chiar iau drumul redacțiilor. Se apucă pătimași de scris cu gîndul că vorbele lor o să răstoarne lumea. Oamenii se agită, aleargă în stînga și în dreapta, dorm cu pixul la cap, mănîncă pe unde apucă, își lasă acasă treburile baltă și pleacă în fugă pe la cine știe ce evenimente, după care se întorc la redacție și povestesc ceea ce au văzut oamenilor care vor cumpăra ziarul a doua zi. După atîta zbucim și trudă găsesc a doua zi lumea la fel cum au lăsat-o cu o zi în urmă. Strîmbă și plină la tot pasul de nedreptăți. Unii cedează, îi lasă entuziasmul repede și renunță. Trebuie să fii bolnav pînă la patimă de dragostea față de cuvîntul scris și înzestrat cu o răbdare de fier ca să reziști în meseria asta, din care puțini reușesc să iasă la pensie. În redacțiile ziarelor îi numeri pe degete gazetarii care au încărunțit vînzînd vorbe celor care se duc în fiecare dimineață la chioșc să își cumpere gazeta.

Mihai Buznea și Ștefan Olteanu sînt doi dintre cei aleși de soartă să își cîștige traiul dintr-o așa meserie. Mulți dintre gazetarii care semnează astăzi în ziarele care apar în Bacău sau cine știe în ce altă localitate din țară pot mărturisi, cu mîna pe inimă, că măcar o parte din meseria pe care o știu acum au învățat-o de la Ștefan Olteanu sau de la Mihai Buznea.

De o viață întreagă gazetari

„Salut Fănică!”, „Salut Mișule!”, „La slujbă?”, La slujbă!”, „Hai să

mergem!”, „Hai!”. Așa își zic în fiecare dimineață, de aproape patruzeci de ani. S-au cunoscut cam de prin primăvara lui ’68. Mihai Buznea venise să se angajeze la fostul cotidian local „Steagul roșu”, iar Ștefan Olteanu tocmai pleca. „Îmi făcusem atunci transfer la «Scînteia Tineretului». Era în data de 1 martie 1968. Pe Mișu Buznea îl cunoscusem cu ceva timp în urmă, pe vremea în care lucram la Radio Iași. «Ce faci pe aici?», l-am întrebat, cînd l-am văzut intrînd pe ușa redacției. Mi-a zis că a venit să se angajeze la ziarul de la care eu tocmai plecam. Ce-i drept, n-am stat plecat prea multă vreme. Viitoarea soție mă aștepta la Bacău, așa că la Scînteia Tineretului nu am rezistat decît vreo trei săptămîni. M-am întors înapoi la Bacău, iar în septembrie m-am și însurat”, povestește Ștefan Olteanu. Pînă să ajungă însă om însurat, la casa lui, Ștefan Olteanu l-a avut coleg, preț de cîteva luni, pe mai noul său coleg de redacție, Mihai Buznea. „Frumos este că, de loc, sîntem gălățeni amîndoi. De cunoscut, însă, nu ne-am cunoscut decît la Bacău, unde ne-am și împrietenit de altfel”, mai povestește Ștefan Olteanu. Prietenia nu li s-a destrămat nici după ce s-au însurat și au ajuns fiecare la casa lui. Ba, din contră, Mioara și Geta, soțiile lor, au devenit, la rîndul lor, bune prietene. Întîmplarea a făcut ca nici după ce s-au văzut capi de familii, Mihai Buznea și Ștefan Olteanu să nu stea departe unul de altul. La distață de cîțiva ani unul de celălalt, au primit repartiție în același bloc, pe aceeași scară și la același etaj. Ușile apartamentelor le sînt una lîngă cealaltă, iar pereții de la sufragerie sînt comuni. Ani

întregi, cît au lucrat la fostul „Steagul roșu”, plecau împreună la

redacție. Mihai Buznea tăcut, pășind rar și măsurat, Ștefan Olteanu săltăreț și mai tot timpul pus pe snoave și povești. „De multe ori mă străduiam să îl provoc la vorbă. Îmi plăcea să văd ce replică plină de duh îmi mai pregătește”, mărturisește acum Ștefan Olteanu. Uneori, tot împreună se întorceau acasă la ore tîrzii din noapte. „Ce-o mai fi scriind Fănică la ora asta?”, trebuie să se fi întrebat de multe ori Mihai Buznea, auzind prin peretele comun al apartamentului ticăitul mașinii de scris a vecinului său. „Dincolo de faptul că mi-a fost atît de mulți ani un bun coleg, Ștefan îmi este, înainte de toate, un bun prieten. De atîția ani de cînd sîntem vecini, casa mea a fost și a lui, și invers. Cosmin, băiatul meu, aproape că se simte mai bine acasă la Ștefan decît la noi. De multe ori, cînd vine acasă, băiatul meu intră mai întîi la familia Olteanu și abia mai apoi vine să ne vadă și pe noi”, mărturisește Mihai Buznea. Își aduce aminte cu plăcere de anii în care își petreaceau împreună sărbătorile și făceau tot felul de năzbîtii pentru a le face pe plac copiilor. Pe la începutul anilor ’70, cînd Cosmin Buznea avea vreo trei ani, Ștefan Olteanu s-a îmbărcat în costum de Moș Crăciun. A venit încărcat cu tot felul de bunătăți la Cosmin, care, de fericire că l-a văzut pe Moș, a spus pe nerăsuflate toate poeziile pe care le învățase pînă atunci. După vreo două ore, Moș Crăciun a dat să plece și la Andrei Olteanu, puștiul de la apartamentul de alături. Însă Moș Crăciun intră ori pe horn, ori pe fereastră. Așa că în lipsa hornului, Moșul cel năzdrăvan a dat să sară, prin balcon, în apartamentul de alături, ca să respecte tradiția. „Era cît pe ce să alunece de pe balcon. De jos, copiii care se jucau pe afară țipau cît îi ținea gura: «Uite-l pe Moș Crăciun»”, își mai amintește Mihai Buznea. „Dacă apuca să îl scape pe Cosmin la noi, Mișu trebuia să ducă mult muncă de lămurire cu el ca să îl ea acasă. Odată, chiar mi-a și spus: «dacă tot îți plac așa mult copii, pune mîna și fă-ți și tu unul”. Așa că pot să spun că dacă îl am acum pe Vlad, în mare parte i se datorează și lui Mișu Buznea”, recunoaște Ștefan Olteanu.

În cei aproape 40 de ani pe care i-au petrecut sprijinindu-se unul pe altul, au trecut împreună prin multe. Și bune și rele. Greu de cuprins în cuvinte prietenia care i-a unit preț de atîția ani.

După o viață întreagă petrecută prin redacții de ziar sau studiouri de televiziune, după ce a ieșit la pensie, pe Mihai Buznea nu l-a lăsat prea multă vreme inima să stea departe de mirosul cernelii de tipar. Probabil că tot la fel va face și Ștefan Olteanu peste cîțiva ani, cînd va ieși la pensie de la cotidianul „Deșteptarea”, unde lucrează în prezent. După ce au crescut și au trăit printre oameni care și-au cîștigat pîinea plămădind ziare și au văzăut cu ochii lor că prea multa patimă pusă în meserie se poate lăsa cu un infarct, așa cum i s-a întîplat în urmă cu cîțiva ani lui Mihai Buznea, singurii care au înțeles cel mai bine ce înseamnă să fii gazetar au fost Cosmin Buznea și Vlad Andrei Olteanu. Așa că primul s-a făcut economist, iar Vlad Andrei a terminat o facultate de relații politice interanționale. (Elena SOLOMON)