„Furtuna din cămara mea”

Viața religioasă a românilor se desfășoară, în ultimele două decenii, în regim de explozie. Ținută sub presiune atee o jumătate de secol, ea a trecut la o evoluție reconfortantă, poporul român dovedindu-se recuperabil în plan spiritual, capabil de normalitate. Tradițiile strămoșești s-au dovedit mai tari decât opresiunea și frica, punând între paranteze criza spirituală a veacului. Problema care se pune acum românilor e modalitatea de a fi credincios. Poți accede la mântuire doar în varianta semidoctă, năucă, erbivoră, bătând mătănii cu nemiluita și făcând cruci peste cruci? Sau e necesar să înțelegi edificiul antinomic al credinței, teribilul paradoxurilor ei, îndrăzneala de a gândi „Denegânditul”, arătând cu degetul ridicat spre un cer perplex, căruia îi ceri să te curățească de toată întinăciunea?

Acestor fundamentale întrebări se anevoiește Ioan Enache (editorul revistei „Credința ortodoxă”) să răspundă în cele două volume de interviuri, publicate sub titlul „Furtuna din cămara mea”. Autorul se adresează unor mari duhovnici, precum Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Ilarion Argatu, Nicolae Tănase (adunătorul de copii abandonați de la Plopu-Prahova), unor ieroschimnici, profesori universitari, stareți de mănăstiri și unor preoți cu mare har. Din răspunsurile lor se conturează portretul actual al omului credincios, modul în care trebuie să-și orâduiască viața și cum să sporească în credința ortodoxă. Cuvintele rostite de mari duhovnici sunt sincere. Nu sunt cuvinte mari. Valoarea lor este, însă, uriașă. Acum, când nu mai există sublimul în moravuri, iar virtutea a devenit măruntă, aproape de nimic, când patima averilor nemăsurate ne copleșește mai amarnic decât rușinea, este mare nevoie de sfatul duhovnicesc.

Este uimitoare claritatea cu care văd acești mari duhovnici mersul lumii, ei, care nu citesc ziare, nu urmăresc televiziunile, dedicându-și întregul lor timp rugăciunii, îndatoririlor mănăstirești, convorbirilor cu mulțime de oameni copleșiți de necazuri. Te întrebi cum de au o asemenea clarviziune despre viața lumii, când unor mari istorici sau sociologi ca Arnold Toynbee sau Alexis Tocqueville le-au fost necesare studii savante, dar adevărul complet tot nu l-au putut surpinde, precum acești sfințiți preoți și ierarhi.

Ioan Enache pune un accent patetic pe disoluția civică și morală a omenirii, pe restaurația virtuților și discernământului, pe prestigiul adevărului, pe forța de recuperare a valorilor, pe cenzura legitimă a conștiinței judecătoare.

Autorul revine obsedant asupra avorturilor, pentru că multă lume nu le consideră omor și ignoră porunca „Să nu ucizi”. Mărturisesc că, privind pictura de pe coperta „Acatistului copiilor avortați”, am fost dureros impresionat de faptul că însuși Hristos-Dumnezeu plânge copiii rașchetați din pântecele mamelor lor în sânge și carne vie. Sunt păcate de moarte care afectează nu numai ființa, ci însăși națiunea română, căreia îi lipsesc peste 20 milioane de copii uciși prin avort în ultimii 20 de ani.

„Tatăl nostru care ești în ceruri/ Păstrează în viață pe cei vii/ Din sângele celor morți să faci vin/ Și fă din „armata” copiilor uciși/ Alaiuri de îngeri. Amin!”(Prelucrare după Nichita Stănescu).

Vasile PRUTEANU