Aș putea zice că „Efectul placebo” (cartea poetului Val Mănescu) este un jurnal cumplit al unor vremuri tulburi din propria existență, simbolizând adânca dramă a acestui veac dement și sinucigaș. Un timp în care omul nu mai știe a trăi și este amenințat să nu mai poată trăi și rodi.
Val Mănescu pare un alergător singuratic pentru timpurile atât de grăbite pe care le parcurgem. Poezia pe care o scrie nu este una care să te farmece sau să te înduioșeze – nimic sentimental și patetic în rândurile tăioase ca lama de brici, dominate de o gândire lucidă, cu un discurs ce pare pus sub imperiul unui drog halucinogen. O retorică și o moralitate nu atât gravă (iată un cuvânt deficitar), cât aplecată spre suferință spirituală, proiectată în incertitudine imediată. Factorul de șoc, neprevăzutul, surprinzătorul funcționează în mecanica asociativă a ideii cu imaginea, provocând viziuni insolite. Drama din versurile lui Val Mănescu este una calmă, nu pentru că este ușor resemnată, ci pentru că este asumată cu gravitate și trăită fără disperare, într-o simultaneitate a sentimentelor legate ca prin „efect placebo”.
Cuvintele de ordine sunt: desnădejdea, carnea din carnea tatălui sau mamei, înfrângerea, absurdul… Efectele unui asemenea mod de a fi sunt multiple. Mai întâi apare consemnarea minuțios detașată a fenomenelor și imaginilor banale, îngroșate, apoi cu trăsături uneori fantaste, imprevizibile, frustrante. Rostul acestora fiind acela de a biciui existența, tratând-o drept grotescă, hilară, absurdă de cele mai multe ori, ca un miracol decăzut:… „n-am fost prea bun/ la lecția despre Reacția pe cord deschis/ și nici acum nu-mi explic cum de n-am rămas Repetent în următoarea mea existență/ să iau de la capăt greșelile din viața Asta”. Adeseori, versurile lui Val Mănescu transmit o umilitate a experienței umane, prea umane, care le conferă o autenticitate șocantă;… „și-acum mie firică de tine/ de om bun ce erai să nu-mi strivești capul/ de șarpe ce-am fost/ …mai bine mi-ai da un semn de unde ești/ să știu la dreapta cărui sfânt să te caut/ când o da Dumnezeu s-ajung și eu pe-acolo/ Tată.”
Așadar, discreția, simplitatea, tonul detașat și foarte personal cu care sunt prezentate „faptele” de viață indică o mână sigură și un gust pe măsură.
Vasile PRUTEANU
Lasă un răspuns