Memoria clipei

Eugen Vaian, un profesionist al scrisului

Cornel GALBEN

Peste cîteva zile, la 25 august, se vor împlini 105 ani de la dispariția scriitorului și publicistului Eugen I. Vaian. Născut în Bacău, la 2 noiembrie 1870, fiul amploaiatului Ienacachi Văianu, de la Casieria generală a județului Bacău, și al Zoiei, fiica lui Grigore Mustea din Bogdănești-Prăjești, era, prin mama sa, descendent al cronicarului Nicolae Mustea. Copilărește pe strada Foișor, unde, la numărul 270, văzuse lumina zilei și se înscrie la Școala primară din orașul natal, învățător fiindu-i Constantin Platon, întemeietorul Școlii publice din Bacău, cel ce avea să-i schimbe și numele din Vaianu în Vaian. Tot la Bacău urmează primele două clase de gimnaziu, studiile continuîndu-le apoi la Buzău. După mărturia lui Socrate Georgescu, primul său biograf, i-au plăcut de timpuriu literatura și ziaristica, scoțînd, încă din gimnaziu, „din micile economii un ziar litografiat pe care-l distribuia gratis printre elevi”. Ca orice copil avea o imaginație bogată, predispunerea spre peregrinări îndemnîndu-l, la 16 ani, să-și părăsească, aidoma lui Eminescu, părinții și să se înroleze într-o trupă de actori, cu care a colindat prin diverse locuri. Indrăgea îndeosebi piesele cu haiduci și pirați, dar și mai mult ziaristica, așa încît în 1888 putea fi întîlnit la Brăila, unde, de la 3 septembrie, conducea ziarul „Unirea muncitorilor”, „organ al partidei muncitorilor” din portul dunărean. După numai un an revenea în Moldova, la Roman, pentru a fonda, împreună cu G. Ibrăileanu, elev la Liceul din Bîrlad, și Panaite Moșoiu, funcționar la Primărie, revista „Școala nouă”. In calitate de administrator a dus, în perioada iulie 1889-iunie 1890, tot greul editării, cu atît mai mult cu cît abonamentele se achitau cu întîrziere sau chiar deloc. Pentru a menține cît de cît ritmul de apariție a fost silit să se împrumute cu bani de la sora sa, Matilda, institutoare la Școala nr. 1 de fete, la care a și locuit o perioadă. Fiind în pericol propria supraviețuire, s-a angajat ca redactor la ziarele liberale „Vocea Romanului” (4 mai 1889-26 aprilie 1890) și „Moldova” (15 iunie-27 septembrie 1890), în paginile cărora a publicat nu doar articole de direcție și atitudine, ci și poezii, schițe, nuvele, traduceri. In coloanele „Moldovei”, bunăoară, atacă frontal viciile societății, scriind despre „Pornografie și naturism” ori „Beția în veacul XIX” și considerînd că scriitorul, care dorea „să fie oglinda mediului în care se-nvîrtește, a secolului său”, nu putea „să fie astăzi decît pornograf, imoral ca și societatea noastră pe care ar copia-o și a cărei creațiune este”. Condamnînd „lăcomia editorilor”, care împiedicau „dezvoltarea gustului de cetit, adecă al oricărui avînt de propășire intelectuală”, inițiază publicarea unor opere literare și științifice în ediții ieftine, traducînd el însuși, în 1891, din franceză, romanul lui Turgheniev, „Intîia dragoste”, pe care-l publică în Noua tipografie W. Haber din Roman. Acesta fusese precedat, în februarie 1890, de minusculul volum „Artiștii (copii după natură)”, ce includea povestirile „Artiștii” și „După boală”. Atacat în permanență de ziarul lui Emanuel Arghiropol, „Romanu”, are neplăceri cu poliția, așa că, după 27 decembrie 1890, cînd a apărut ultimul număr din Moldova, pleacă la București, unde va lucra în redacțiile mai multor publicații, între care amintim doar „București”, „Ilustrațiunea română”, „Adevărul”, „Românul”, „Țara”. In 1892 publică, la Tipografia Basilescu din Capitală, volumul „Fin de Siècle”, ce înmănunchea versuri, epigrame, idile și profiluri, iar la 18 decembrie, același an, se căsătorește, la Paris, cu Libertatea, fiica Smarandei Gr. Mustea, ea însăși scriitoare, sub presudonimul Laura Vampa. Impreună cu soția editează, la 1 ianuarie 1893, revista „Săptămîna ilustrată”, pe coperta căreia inserează, număr de număr, portretele unor scriitori români (Eminescu, Caragiale, Delavrancea, Vlahuță ș.a.) și, din 11 aprilie, începe să-și publice, în foileton, romanul „Măritată”. Pe marginea subiectului aceslui „roman nou” avea să revină în numărul 15, din 2 mai, în articolul „Convorbire săptămînală”, alte idei legate de literatură putînd fi întîlnite în articolele „Artiștii cetățeni”, „Critici…voi?”, „Insurătoarea poeților” ș.a. Invitat de Grigore G. Păunescu la Alexandria, conduce aici gazeta „Vocea Alexandriei” (11 decembrie 1894 – 23 aprilie 1895), dar revine în Capitală, unde între 16 septembrie 1896 și 16 martie 1897 editează ziarul „Pressa”, care ilustrează concepția sa despre gazetărie. Bucuria de a avea nu numai o publicație proprie, ci și una ilustrată și literară, cum apărea de la 1 ianuarie, a fost de scurtă durată, absența fondurilor producîndu-i mari neplăceri în relația cu tipografia, care, în cele din urmă, a sistat apariția. Deși din iulie 1896 și pînă în ianuarie 1897 fusese și prim-redactor la „Liga Ortodoxă”, cheltuielile de editare l-au sufocat, așa că decide să se îndrepte, împreună cu soția, spre Paris, unde spera să o ia de la capăt. In drum, parcurs în mare măsură pe jos, tot din pricina absenței banilor, face scurte popasuri la Zürich, Lausanne și Geneva, aici găsind și de lucru, la librăria francezului Goncet. Cum dorința lui era de a-l întîlni pe E. Zola, părăsește Geneva și ajunge cu dificultate la Paris, unde va fi silit să lupte din greu cu viața, lucrînd un timp în calitate de contabil la Mesageria internațională condusă de M. Buziano. Bolnav de tuberculoză, boală pe care o descoperă în urma unui consult la Hotel Dieu, demoralizat și tot mai singur, hotărăște să-și ia adio de la viață, aruncîndu-se în fața unei locomotive de pe ruta Paris-Azincourt. Trupul său ciopîrțit a fost găsit în dimineața zilei de 26 august 1897, la kilometrul 173, pe raza comunei Compertix, și îngropat în cimitirul unui sat din arondismentul Chalon. Lăsase în urmă o scrisoare către soție, datată 25 august, prin care își motiva gestul, și o sumedenie de articole risipite în paginile publicațiilor amintite, precum și în „Calendarul literar ilustrat”, „Democrația socială”, „Gazeta gazetarilor”, „Reclama”, „Turnul Babilon”, „Vestea”. Postum, o parte din creație sa avea să fie reunită de Socrate Georgescu în volumul „Proză și versuri” (Tipografia Vocea Invățătorilor, București, 1899), care adaugă textelor selectate și o succintă biografie, dar se cuvine ca destinul său tragic și urmele lăsate în ziaristica și literatura romînă să fie readuse în atenția cititorilor de azi, fie printr-o monografie, fie prin reeditarea creației publicistice și literare