ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE Iarna se pornise domol, ca o fată sfioasă la prima ei întîlnire. Ninsori ușoare, mai mult fulguieli ce imitau ploile de confeti de la balul bobocilor. Motiv de încîntare și de veselie pentru codane și puștani, în drumurile spre casă sau la școală. Vreme destul de caldă pentru mijlocul de noiembrie, cu temperaturi cît să nu se topească fulgii de nea ce pudraseră pămîntul aidoma zahărului farin prăjitura cu dovleac a bunicii. Hornurile caselor din cătunul pitit la poalele muntelui trimiteau, și ele, în atmosferă, caiere de fum albe și subțiratice, în ton cu respirația naturii. Nici că mai vine anul ista vîjgăraia, spuneau, bucuroși, sătenii, ne trezim direct în primăvară, cu plugul pregătit să muște din brazdă.

Nădejdi amăgitoare. Vremea s-a burzuluit ca din senin, cu geruri de crăpau pietrele. S-a pus și pe ninsoare adevărată. Potop de zăpadă cum nu se mai văzuse din veac. Satul abia se mai ițea dintre nămeții ce-i îngropaseră casele pînă la ogeacuri. Au trebuit oamenii să sape tuneluri prin munții crescuți parcă din senin prin bătături pentru a ajunge la fînării și, de acolo, la animalele din padocuri. Nici apă nu mai era, înghețaseră fîntînile, tăiau oamenii, cu lopețile, calupuri de zăpadă și le topeau în găleți, să nu moară dobitoacele de sete. Cît despre ei, gospodari mari și mici, îmbrăcați în fuste ori nădragi nu era pricină de arșiță pe gîtlej, se bătuseră poteci în toată regula, de la prispe la cramele ascunse prin magazii. Tot răul spre bine, se amăgeau între două căni de vin, frig pe-afară, cald pe dinăuntru. Bine c-am avut ce mustui ast’ toamnă, ce ne-am fi făcut acu’? Începură să se mai rărească și orătăniile, păi ce, să le lăsăm gurii vulpilor?, în timp ce porcii prin cotețe își îngrășau slănina să le țină de cald, în așteptarea Ignatului.

De la o vreme, însă, în sufletele oamenilor a început să se strecoare teama. În nopțile lungi de iarnă, chinuite de insomnii și de grijile potopului alb, ce nici că dădea semne de ostoire, începuseră să se audă sunete prelungi, întretăiate de schelălăituri ca de lătrat, ce băgau spaima și printre dulăii satului, și-așa fleșcăiți de frigul aspru. Oamenii știau despre ce e vorba. Se așteptau la musafiri nepoftiți, dar cu ce să-i primească? Într-o dimineață lăptoasă, după ce-au văzut și primele semne, inconfundabile, de jivine, ce dădeau ocol marginii de din sus de așezare, cîțiva dintre ei și-au luat inima-n dinți și omătul în piept: mergem la oraș, la vînători; doar ei ne pot scoate din bucluc.

Vînătorii, să fi fost vreo șapte sau opt puști, au sosit într-o cumpănă de zi, ce urmase unei nopți extrem de agitate, în care haita atacase sălbatec, luîndu-și drept pradă un jucan și vreo patru oi. Măcar de-am rămîne cu astă pagubă, se închinau sătenii, ai căror ochi s-au luminat la vederea salvatorilor. Apariții de poveste, uriași tomnateci, echipați ca de război. Le punem pieile pe băț cît ai zice poc, și-au liniștit ei gazdele lîngă niște găleți cu zeamă de arac sorbită din căni mari de lut. Trebuie curaj, nu glumă, rîdeau ei, și de un’ să-l iei, dacă nu din bobiță cu miros și gust de fragă!.

Seara s-au pus la pîndă, în locuri prin care obișnuiau lupii să atace. O lună plină, galbenă și rece, lumina scena apropiatei bătălii nocturne. Liniște deplină, aer ca de gheață. Haita a fost punctuală la întîlnire. Flămîndă, cu promisiunea unui nou ospăț pe cinste. Mai întîi un vaiet prelung, amenințător, de să-ți stea inima și nimic altceva: au uu uuu uuuuu! Sunet prelungit, sinistru, în oceanul alb-negru al nopții, amplificat de ger și de munte. Apoi, altul. Și altul! Pregătirea pentru atac. În padocuri, agitație mare. Un cal nechează, dobitoacele îmbrăcate în lînă groasă cît palma behăie înnebunite, iar cîinii își alternează lătrăturile cu scheuneli a frică. Sfîrșitul lumii. De după o coamă de stîncă acoperită de cușmă albă apare primul lanț al atacatorilor. Par uriași, da’ parcă și teama le amplifică formele în razele lunii care asistă, placidă, la războiul ce stă să se iște între oameni și fiare. Puștile bat aproape deodată, slobozind gloanțele cu cadență ca de mitralieră. Nu țintesc piepturile, ar fi un măcel. Vor să sperie, nu să ucidă. Cade doar unul. O singură victimă. E de ajuns. Glonțul, slobozit din armă de mînă de maestru, sau poate din întîmplare, a nimerit vena jugulară, sîngele țîșnește ca dintr-o arteziană, înroșind zăpada, sălbăticiunile-s înnebunite, atacă victima muribundă, se mușcă aprig între ele pentru un loc privilegiat, sfîrtecă hălci din trupul celui împușcat, carne să fie, nu contează de care! Într-o clipită n-a mai rămas nimic din împușcat.

Atît a fost. O salvă. Și o luptă scurtă pentru halca cea mai mare. Mîrîituri și schelălăituri. Apoi, din nou, liniște. Haita, mai săracă acum cu-n membru, își înalță capetele a cercetare, cu boturi roșii, parcă spre a înțelege de unde venise primirea aceea deloc îmbietoare. Contemplarea n-avea să dureze decît cîteva clipe. Deasupra jivinelor s-a abătut o nouă rafală. Nu de puști, ci de șomoioage muiate în catran, arzînd viu, cu flăcări mari, trosnitoare. Baraj de foc, nu altceva! Descumpăniți și înspăimîntați de acest nou atac venit parcă din pămînt, lupii se îmbulzesc, se mușcă, urlă, apoi fac cale întoarsă cu cozile între picioare, într-o totală și zgomotoasă dezordine, cu cozile fluturînd parcă a rămas bun, înghițiți la scurt timp și de pădurea ascunsă de întuneric.

În acea noapte satul nu a mai dormit. A benchetuit. Cu mic, cu mare. Pentru victorie. Cîte oi și orătănii s-or fi făcut friptură, cine să le mai știe?, și de ce? Poveștile și întîmplările cu tîlc au fost, și ele, la mare cinste. Iată una dintre ele: lecție despre animalele de pradă în clasa lui Bulă. Învățătoarea, către elevi: copii, voi știți cum urlă un lup? Pauză de neștiință. Bulă ridică mîna: doamnă învățătoare, bunicul meu știe, să-l aduc? A doua zi, clasa, mută, așteaptă demonstrația. Bulă șoptește ceva la urechea teafără a moșneagului, care sloboade un sunet prelung, animalic: au auuu uuuuuu! Învățătoarea, intrigată și curioasă totodată: ce i-ai spus, Bulă, lui moșu-tău? Păi ce să-i spun? L-am întrebat de cînd n-a mai văzut ceva negru în fața ochilor.

În așezarea pitită sub coama de munte, vînătorii salvatori au mai rămas două zile și tot atîtea nopți, să se convingă că lupii le-au prins frica și și-au schimbat potecile. Nu s-au mai arătat, așa că oamenii au răsuflat ușurați. Singura lor pricină de supărare a fost aceea că rămăseseră fără vin de Crăciun și de Paști. Vînătorii de la oraș se dovediseră a fi mari sugative. Și-au găsit împăcarea consolîndu-se cu gîndul că și o pagubă poate aduce, uneori, cîștigul. (Mihai Buznea)