MEMENTO Probleme actuale la 84 de ani de la Unirea Bucovinei cu România

La 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în sala sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, a hotărît „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare pînă la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”. Au fost convocați atunci și reprezentanții tuturor etniilor din Bucovina pentru a hotărî soarta acestui vechi teritoriu românesc care, timp de 144 de ani, a stat sub stăpînirea imperiului habsburgic.

Evenimentul s-a produs în condițiile create la sfîrșitul primului război mondial, cînd, numai peste două zile, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia vota unirea Transilvaniei cu România. Se desăvîrșea unitatea națională a românilor, după ce, în același an, la 27 martie 1918, Basarabia s-a unit cu România. Unirea Bucovinei cu România în acel sfîrșit de noiembie 1918 a contribuit la înlăturarea dezordinelor produse de prăbușirea autorității Austro-Ungariei și exceselor provocate de revoluția bolșevică, din cauza cărora populația era terorizată de bande de răufăcători. Sub protecția armatei române și autorității statului român au urmat ani de reorganizare a administrației, învățămîntului, justiției, practic în toate compartimentele vieții sociale. Acest efort pașnic de dezvoltare a Bucovinei în condițiile create prin refacerea unității naționale a fost brutal întrerupt de către imperialismul sovietic, care, în anul 1940, a smuls de la matcă partea de nord a provinciei prin nesocotirea tuturor prevederilor dreptului internațional și a temeiurilor istorice. Din păcate, nici moștenirea Rusiei sovietice în acest spațiu, Ucraina, nu dă semne că ar înțelege poziția nefirească în care se află pe acest străvechi pămînt românesc. Ca și pe timpul ocupației austriece, Societatea pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina, întemeiată acum 140 de ani, a rămas credincioasă obiectivului său de a apăra ființa națională a românilor din partea ocupată a Bucovinei, prin sprijinirea învățămîntului în limba română cu cărți și manuale, prin dezvoltarea culturii și literaturii române, în condițiile în care Constituția Ucrainei recunoaște formal aceste drepturi pe care autoritățile ucrainiene le nesocotesc în practică. Așa se explică de ce în anumite localități cu populație majoritar românească nu funcționează școli în limba română. Este timpul ca și autoritățile statului român să realizeze că apărarea ființei naționale a românilor rămași în afara granițelor țării este tot atît de importantă ca și suveranitatea statului, și că sînt datoare să întreprindă acțiuni pe plan politic și diplomatic pentru a înlătura motivele care alimentează sentimentul de frustare pe care-l încearcă românii din nordul Bucovinei. (Emilian Drehuță)