Austro-Ungaria stăpînea, exploata și asuprea milioane de români, locuitori autohtoni, trăitori în Croația, Slovenia, Ungaria, Banat, Transilvania, Crișana, Maramureș, Bucovina, Galiția și alte provincii ale imperiului condus de Habsburgi. Cu toate că românii au luptat împotriva barbariei austro-maghiare, totuși conducerea statului respectiv n-a avut capacitatea să înțeleagă justețea cauzei naționale, pentru care se revoltau românii și celelalte națiuni, care îndurau efectele teribilei guvernări austriece și maghiare. Lipsite de simțămintele politice firești, autoritățile imperiale au dispus concentrarea, pregătirea și trimitera pe fronturile de luptă ale armatelor sale a unui mare număr de tineri români, transilvăneni și bucovineni. Aceștia, conștienți de nedreptatea cauzei pentru care fuseseră luați de la vetrele strămoșești și trimiși să lupte pentru interesele majore ale unui stat care nu era al lor și al națiunii din care făceau parte, au părăsit fronturile pe care fuseseră trimiși. Astfel, mulți au ajuns în România, Rusia, Franța, Italia și chiar în Statele Unite ale Americii, prin Extremul Orient.
În etapa tratativelor de la Răcăciuni, Focșani, a păcii de la Buftea, București, se aflau pe pămîntul Italiei peste 60.000 de tineri români, transilvăneni și bucovineni, care părăsiseră unitățile militare austro-ungareși și trecuseră în Italia pentru a se înrola în armata acestei țări și a lupta, cu arma în mînă, pentru înfăptuirea dezideratului milenar, unitatea națională a tuturor românilor, promisă României și de puterile Antantei. Dorința lor arzătoare a fost exprimată și făcută cunoscută chiar din momentul în care au trecut pe pămîntul liber al încîntătoarei țări și oamenilor ei nobili, doritori să contribuie la destrămarea anacronicului stat austro-maghiar. În primele faze ale organizării lor, au solicitat trimiterea în România sau pe frontul din Moldova, pentru a fi alături de frații lor de sînge în marea încleștare cu inamicul. Asemenea deziderat n-a putut fi realizat, datorită faptului că evoluția de pe fronturile din Balcani și România n-a fost favorabilă . Singura soluție valabilă, după semnarea înrobitoarei păci de la București, a fost aceea a formării unităților militare românești, pregătirea, înarmarea, echiparea de către statul italian și trimiterea lor pe frontul din nordul Italiei. La Roma, în primăvara anului 1918 a avut loc un congres al națiunilor subjugate de monarhia austro-ungară, unde s-a decis declanșarea luptei unite pentru destrămarea statului-temniță pentru români și celelalte națiuni. În noile condiții a fost organizat Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania și Bucovina, cu sediul la Roma, care s-a ocupat de organizarea prizonierilor români. Aceștia, în numeroasele cereri adresate autorităților italiene au scris: „preferăm mai de grabă să murim pe cîmpul de luptă, decît să ne întoarcem sub oribilul jug austro-maghiar”. Poporul italian și-a manifestat repulsia față de odiosul Dictat de la București prin organizarea comitetelor „Pro România” în orașele Roma, Torino, Milano, Genova, Perugia, Napoli. La Paris, românii refugiați acolo au pus bazele Consiliului Național al Unității Române, organism recunoscut imediat de Franța, Anglia, Italia și Statele Unite ale Americii, precum și a programului și a țelului său de luptă.
Condițiile internaționale au devenit favorabile organizării militare a românilor încă din anul 1918, cînd s-au constituit primele detașamente de luptă, care, trimise pe cîmpul de onoare și-au îndeplinit misiunea cu un patriotism greu de egalat, în zonele Montello, Vittorio, Venettos, Asiago, Cengio, Cimone, Sissemoles, Val Bella, del Piove. Participanții la bătăliile istorice din nordul Italiei au fost apreciați de generalii Caviglia, Badoglio, Diaz și decorați de autoritățile statului italian. Legiunea română din Italia a cuprins un total de 36.712 omeni de trupă, 525 de ofițeri și grade inferioare. Unui total de 37.327 de români transilvăneni și bucovineni le-a revenit onoarea și cinstea de a lupta pe frontul din Italia, pentru a realiza întregirea națiunii lor, despărțite prin granițe impuse cu forța și viclenie politică. Toți acești au fost ajutați de un număr de 211 ofițeri italieni și 64 grade inferioare. Totalul trupelor care au constituit Legiunea Română a fost de 37.513 luptători, care s-au acoperit de glorie în timpul primului război mondial, sub comanda generalului Luciano Ferigo. (pr. dr. Dumitru Zaharia)
Lasă un răspuns