Constantin CĂLIN
Luna trecută și în cea curentă, am fost prezent la cîteva lansări de cărți. Despre trei dintre ele, cele mai interesante, vorbesc în articolul de azi. Primele două au avut loc la Facultatea de Litere, a treia la sediul Inspectoratului Școlar.
Cronologic, întîi a fost lansarea unei lucrări voluminoase și solide: „Tratatul de gramatică a limbii române, 2, Sintaxa”, Ed. Institutul European, 2002 de Corneliu Dimitriu. Profesor la Universitatea din Iași, autorul este unul dintre cei mai respectați lingviști, o autoritate în domeniu la noi, ale cărui puncte de vedere pot fi discutate, firește, dar nu pot fi ignorate. Tratatul său este o construcție masivă, impunătoare, originală. În mai multe chestiuni, profesorul merge mai departe decît predecesorii săi: descoperă, denumește, argumentează. Face totul cu vervă, sistematic și dinamic. E antrenant prin propuneri și convingător prin explicații. Expusă într-o asemenea manieră, gramatica apare ca o știință captivantă, cu numeroase surprize: îți relevă aspecte, relații, funcții la care nu te-ai gîndit și-ți pune sub ochi „noduri și semne” cu alte înțelesuri decît cele cunoscute. Nefiind din breasla gramaticienilor, n-am prezumția de a comenta aci materia „Tratatului”. Pentru mine, faptul de a participa la lansarea lui a constituit ocazia, foarte plăcută, de a-l reîntîlni pe cel care mi-a fost îndrumător de grupă în anii studenției. Pe atunci, Corneliu Dimitriu era un tînăr asistent, exiguu, palid, cu mintea ascuțită, fire iute, uneori repezit, imposibil de întors de la vorba pe care a slobozit-o, dar, cînd situația o cerea, comprehensiv și prevenitor. Îi sînt îndatorat, de pildă, că, înaintea unuia din examenele de absolvire, m-a avertizat ce anume mi se pregătește, ca să evit ceea ce putea deveni „un dezastru”: „Fii atent cum răspunzi, căci vor să repete cu dumneata figura pe care i-au făcut-o lui Mircea Radu Iacoban”. Momentan n-am priceput, așa că a adăugat: „Vor (în realitate voia doar Maria Frunză) să te pice!” Lui MRI nu i-a prea păsat: avea deja un post de reporter la Radio Iași; fără licență, au aș fi ajuns, probabil, suplinitor în vreun fund de județ. Acum, constat că profesorul are și umor, întrucît – zice el pentru cei care în stare să se mire de o atare transformare – l-a născut maică-sa în noaptea de Anul Nou! Scurt, cuvîntul ținut la lansare a vizat buna dispoziție intelectuală, contrazicînd portretul „gramaticianului” monstru de seriozitate, închistat, sec. Chiar dacă rari, gramaticienii spirituali au existat: de pildă, A. Philippide și Vasile Bogrea. Primul, îmbibat de Creangă, mînuitor de proverbe și anecdote, are un haz de mucalit cînd povestește necazurile sale cu „fimeile” și cu soacrele. Iată cum se consolează, într-o scrisoare către Hermann Suchier, romanist din Halle, de eșecul primei căsătorii: „Turcul spune că însurătoarea este așa: ai un sac plin de șerpi, printre care se găsește și un țipar, și vîrî mîna în sac ca să prinzi țiparul”. Iar cînd se însoară a doua oară, cu o fată de doar 17 ani (el avînd 38) și pe deasupra, frumoasă, îi scrie aceluiași: „Vorba ceea: << dă-mi, Doamne, grijă nouă, ca să scap de cea veche!>>”. Pe teme similare, Vasile Brogea e și mai incisiv în așa-numitele sale „Scîntei”: „Fetele cu zestre-hîrtie de muște; babele bogate-undiță de pește”. Și: „Nevastă-nefastă (simplă pronunțare nemțească)”. În fine, una în franceză, ușor de priceput: „Pauvres filles, qui oubliez trop souvent que signifie accoucher!” Desigur, gramatica nu e divertisment, dar nici nu exclude jocul cu poante.
A doua lansare, la care am participat ca prezentator, a fost a volumului „Mortul perfect” (Ed. Agora, 2002), de Emil Nicolae. Titlul e de „thriller”, dar cuprinsul e alcătuit din 16 poeme de mărimi diferite, aranjate astfel încît să sugereze un parcurs existențial și, în același timp, inițiatic. Împreună, ele alcătuiesc un discurs amplu, încăpător, plin de observații, senzații, reflecții și paradoxuri, ce prefigurează o carte de învățătură, cu vorbe uneori memorabile, cu îndrăzneli și reticențe de gîndire și expresie, pentru inșii obosiți de mersul prin labirintul vieții și de scrutarea propriilor suflete. Lumea e redescoperită și reașezată după cum oscilează stările de spirit, majoritatea marcate de scepticism, de „răul veacului” nostru, de neîncredere în literatură, de surpările interioare provocate de inconsistența ori de trăirea superficială a „sentimentului”. Dicția lui Emil Nicolae e a unui intelectual lucid și rafinat, superior prin cunoștințe și înțelegere, care a epuizat un șir de experiențe spirituale și afective, toate sau aproape toate cu gust amar. Poetul știe să construiască „texte” și să diserteze interesant despre varii aspecte, vizînd înțelesurile subtile și profunzimea. Frecvente, abaterile de la linia principală în cutare sau cutare poem, considerațiile colaterale aluzile la lecturi, filme, muzică, arte, curiozități științifice sînt ale unui om care respiră cultură, informat la zi și nu, ca în alte cazuri, podoabe închiriate pentru ocazie. Un pretext de proces (adică dezbatere), mai curînd decît de procesiune, „Mortul perfect” e, în ciuda sobrietății tonului și a ideilor reci care îl străbat, o carte reconfortantă, stimulatoare și, nu în ultimul rînd, atractivă ca obiect estetic, prin grafica sa, grație colaborării poetului cu pictorul Dinu Huminiuc, care i-a adăugat o operă proprie, realizată de-a lungul a doi ani: ciclul de desene „Țîța metafizică”.
Ex-băcăuanul Iacob Florea, redactor-șef al celei mai răspîndite reviste didactice, „Tribuna învățămîntului” – despre care am spus la a treia lansare vorbele de mai jos -, e un temperament dinamic, efervescent. Omul inspiră simpatie, lucru care se transferă și asupra scrisului său, ancorat puternic în actualitate, fie că e un articol, fie că e, ca acum, o carte: „Tatăl lui Iona/ Scrisorile primejdioase” (Ed. Vinea, 2002). Întîmplările povestite aici ilustrează o idee despre „tranziția” românească de după 1989, văzută ca o înaintare nesigură, pe un drum cu multe ocoluri, istovitor, dezamăgitor. O „țiganiadă” un pic mai stilizată decît cea din epopeea eroi-comico-satirică a lui Ioan Budai-Deleanu. Autorul, care se ferește să fie tendențios sau pamfletar, nu se arată nici optimist, nici pesimist. El știe să-și stăpînească reacțiiile și să domine materia epocii sale. E sigur de sine și foarte organizat: metodic, aș putea zice. Cele zece povestiri pe care le-a adunat în acest al doilea volum al său (primul a fost „Îngerul trage sforile”, publicat la editura”Cartea Românească”, în 1993) au o logică strînsă, riguroasă și finaluri atent pregătite, imprevizibile. „Tăietura” lor arată că are o mînă de artist. Pe deplin matur, talentul său e dublat de o inteligență neliniștită și de o cultură literară bazată pe curiozitatea față de realizările marilor maeștri ai prozei (de la Cehov la Marin Preda). Fiecare situație, fiecare scenă, fiecare moment sînt bine executate și fiecare detaliu e așezat acolo unde trebuie. Totul e clar și sugestiv, spus cu măsură, într-un stil apropiat de cel jurnalisatic, direct, ferm, atent să evite atît vechile, cît și noile clișee. Scrisă cu pasiune, cartea lui Iacob Florea are șanse, cred, să placă la cît mai mulți cititori, îndeosebi celor de-o vîrstă cu autorul (cvadragenari) sau mai mare, care vor fi de acord cu concluziile autorului asupra epocii: o epocă de tangaj, confuză, amețitoare pînă la greață, lovită de blestemul de a dărîma ceea ce a construit. Impresia e de eșec, de reconvertiri grăbite, de pierderi de elan, de suspiciune care amplifică monstruos „primejdiile” și îmbolnăvește. Oameni, societate.
Lasă un răspuns