CRONICĂ TEATRALĂ „Mortul din pod”, în premieră la Teatrul „Bacovia”

Dacă acceptăm ideea ca în teatru este posibil orice, n-are nici un rost să ne mai întrebăm ce caută această piesă în repertoriul instituției băcăuane. Doar dacă se aduce argumentul că trebuie promovată dramaturgia națională, ceea ce Teatrul Bacovia a facut cu o perseverență remarcabilă. Autorul noii premiere – „Mortul din pod” – Geo Iancu Călinescu ne anunță că a scris peste 20 de drame și comedii. Nu le cunosc pe celelalte, dar dacă sînt de aceeași factură cu cea jucată aseară, să ne ferească Dumnezeu de amenințarea vreo uneia dintre ele. Concepută ca dramă și întoarsă, apoi, spre comedie, piesa nu-și găsește nici un suport rațional. Plasată într-un cadru claustrant, într-un pod al unei vile, unde personajele sînt aduse pentru a se salva de la o inundație catastrofală, ajunsă, aha, pînă la etajul trei, piesa ne propune o sumă de dialoguri și monologuri-destăinuiri ale unor crime cumplite, niște spovedanii pe care orice jurist le-ar pulveriza fără cel mai neînsemnat efort. Pe lîngă „inundația autorului”, potopul lui Noe pare o bagatelă. Vă dați seama ce s-ar alege dintr-un oraș în care apa a urcat pîna la 12-14 metri înălțime? Dar, de, convenția e convenție și nu-i cazul să ne mai derănjam pentru atîta lucru.

Ca și cum aberația asta n-ar fi fost de-ajuns, dramaturgul și-a adunat toate personajele în podul ăla și le-a pus să vorbească fiecare cam la 7-8 replici, la distanța de 2-3 minute între ele. Ce fac actorii cînd stau fără rost în scenă, să nu mă întrebați. Este cumplit să n-ai ce zice și ce face, să aștepți pînă îți vine rîndul la replică și totuși să fii prezent și, dacă se poate, să nu intri într-un con de umbră. Nu-i invidiez deloc pe bieții actori puși într-o asemenea situație, nevoiți să dea replici anoste, să facă bici dintr-un text care, oricum l-ai suci și întoarce, nu pocnește nicidecum. Regizorul Geo Balint (de altfel un băiat talentat) a făcut risipa de imaginație ca să scoată la mal un spectacol amenințat de înec. L-au ajutat, în bună măsură, scenografia Crizantemei Sofronea și costumele Cristinei Ciobanu, gîndite cu rafinament și elevație intelectuală. În această situație, numai experiența deosebită a actorilor distribuiți a reușit să mențină spectacolul la un nivel acceptabil, atît cît publicul să nu dea năvală la ieșire pînă la finele reprezentației. Ar fi avut ce pierde. La ultimele scene a intrat în rol Florin Zăncescu. De aici și pînă la sfîrșit, spectacolul a căpătat înălțime, salvînd cu strălucire o reprezentație sortită pieirii. Să nu se înțeleagă că ceilalți actori au jucat prost. Dimpotrivă. Ligia Dumitrescu (în rolul Petra) a fost atît de firescă și de naturală încît personajul conturat a capătat credibilitate absolută. Constanta Zmeu (Ivona) s-a impus prin prestanța propriei ființe, nicidecum prin textul mediocru, cu replici justificînd nu știu ce vinovăție amarîtă. Actori cu o întinsă experientă, Gheorghe Doroftei (Gaspar) și Nicolae Roșioru (Armand) au făcut eforturi însemnate ca să dea viață unor „eroi”-criminali măcinați de conștiința propriei lor vinovății. Frumoasă, exotică și fericit nuanțată, Nina Ionescu a izbutit să pună în valoare un personaj tîrît de toate viciile pămîntului: crimă, trădare, curvăsărie, superficialitate, falsitate și, cu voia dumneavoastră, o intrigantă periculoasă.

Trama piesei se centrează, în principal, pe profesorul Horia, condamnat pentru o crimă faptuită de însuși magistratul Gașpar, care l-a judecat și condamnat la ani grei de pușcărie. Profesorul, interpretat de Valentin Braniște, este conștiința acuzatoare, cel ce deține datele tuturor crimelor înfăptuite. În limitele textului, actorul și-a compus personajul destul de abil. Alți doi actori – Anca Bucșa (Sandra) și Călin Popovici (Carp) – au încercat și în bună măsură au reușit să fixeze o anume miză pe cele două personaje, gratificate cu imense pauze de vorbire și atitudine. Pînă aici a fost o dramă sută la sută. Odată cu apariția lui Florin Zăncescu (Nae), drama s-a convertit într-o comedie savuroasă, salvînd un spectacol ce se îndrepta spre o cădere răsunătoare. Actorul și-a compus un personaj admirabil, fixîndu-i situații care mai de care mai năstrușnice, la care sala explodează pur și simplu în hohote nestăpînite de rîs. Dacă Florin Zăncescu nu izbutea scenele uluitoare din final, v-aș fi spus mergeți, distrați-vă, pe mine nu contați. Iată de ce vă recomand cu căldură spectacolul, fie și numai pentru a vedea ce poate face pe scenă acest minunat actor. N-o să vă pară rău, sînt sigur. (Vasile PRUTEANU)