Crăciun de altădată

Cum petrecem Crăciunul în oraș? La o băută cu prietenii, la rude. Printre fum de mașini, blocuri gri, zăpadă bătătucită și topită ici și colo, cînd părinții spun „mergem la țară de Crăciun”, nu știu de ce vestea vine ca o bombă. Ce să fac la țară? Să stau cu ai mei, să nu îmi văd prietenii, să nu am televizor, să nu fie zgomot? Anul acesta abia aștept să plec la țară. De ce? Pentru că, după un an de stat în oraș, amintirea Crăciunului trecut mi se pare ca o poveste. Crăciunul la țară e parcă mai autentic, parcă mai plin de savoare și de spirit. La sat, civilizația nu a stricat de tot atmosfera de sărbătoare. Porcul e tăiat, făcut cîrnați, caltaboș, friptură. Miroase atît de bine încît nu mă pot abține. Înainte de masă, însă, toată familia împodobește bradul. Mirosul de cetină al bradului mic, abia adus din pădure de bunicul, se împrăștie în toată casa. Globuri, beteală, aduse de noi, de la oraș, însă atîrnă și bunica, așa cum făcea altădată, mere și nuci învelite în poleială. După ce bradul e împodobit, se așază cadourile sub el. Desfacem fiecare, nerăbdători, chiar dacă eu știu ce am să primesc, că doar eu am comandat. E totuși ceva fantastic să stai lîngă brad și să rupi nerăbdător ambalajul pentru a-ți vedea cadoul.

Îmi aduc aminte de vremea cînd eram cu toții mici și credeam în Moș Crăciun. Parcă o dată cu desființarea Moșului s-a dus o parte din spiritul Crăciunului. Sărbătoarea continuă. Familia se așază la masă, înfruptîndu-se din bucate. Apar colindătorii. Bat în poartă, intră în casă. Sînt copii mici, îmbrăcați în costume naționale. Cîntă, apoi își primesc covrigii, merele, portocalele și banii.

În seara de Crăciun, pădurea, cîmpul, casele par să fi adormit. Se aud clopotele bisericii, corul care cîntă și, din cînd în cînd cîte o vacă care muge, aducînd aminte tuturor că a fost martoră demult miracolului pe care-l sărbătorim. E superb să adormi într-o liniște legănată în voci cristaline de copii. Dimineața de Crăciun e întotdeauna luminoasă. Zăpadă multă, cernită atîtea zile, necălcată decît de pașii apăsați ai țăranilor urmați de dobitoacele răsuflînd din greu, e acum parcă mai strălucitoare. De undeva, de după dealuri, printre norii alburii, apune ultima stea și răsare soarele. Animalele se trăzesc, curțile răsună, fîntînile se descoperă și alți copii pornesc cu steaua. Îmbrăcați tot în costume populare, copii, cu steaua cu icoană în mijloc, intră în casă, se îndreaptă cu fața la răsărit și cîntă, ca bonus spunînd și un plugușor. Familia iar se așază la masă. Bucatele sînt tot multe și amintesc tot de răposatul porc. Urmează momentul mult așteptat. Bunicul înhamă caii la sanie, agață zurgălăii, pune paie pe sanie, le acoperă cu o piele de oaie și ne urcăm și noi. Ne învelim cu păturile groase și lățoase, bunicul dă bice și sania pornește zdrăngănind clopoțeii. Văd coșurile fumegînde, oamenii dezmorțindu-se, dîndu-și binețe și zăpada care începe să cadă iar. Pădurea e acoperită toată în alb, la fel și cîmpul și casele. Satul parcă e rupt dintr-o poveste. Timpul trece atît de repede și mașina ne duce înapoi la Bacău. Ce fac cei de aici de Crăciun? Se uită la televizor. Ciudat, am și uitat că există televizor, am uitat cît de urîte sînt blocurile, cît de zgomotos e orașul. Cît de frumos e albul față de gri-ul orașului. Poate că am putea cu toții să ne găsim un loc unde Crăciunul să fie Crăciun, unde zăpada să fie zăpadă, unde sărbătoarea să fie sărbătoare. Poate am fi mai buni, mai veseli. (Roxana Șmil)