1001 impresii din lumea arabă

Ramadanul

Doru CIUCESCU

Continuăm să prezentăm lumea arabă, cu datinile și obiceiurile ei, cu normele religioase și morale care îi sînt specifice. În episodul de astăzi vă vom vorbi despre sărbătoarea Ramadanului, după ce sîmbăta trecută am relatat despre pelerinajele la Mecca.

Se întîmplase ca luna februarie a anului 1995 din calendarul gregorian să se suprapună cu luna Ramadanului a anului 1415 din calendarul musulman, numit și calendarul lunar sau hegirian. Era ora amiezii cînd la Dar al Baida (Casablanca) umbra unei persoane abia îi depășește vîrfurile bombeurilor. Mai erau două ore pînă se termina „la sceance” (ședința) de desen. Așezat pe scaunul de la catedră, priveam printre planșetele de desen, înălțate ca niște pînze de „planches á voile” (windsurf-uri), la studenții mei, care, picotind, trăgeau alene cîte o linie pe hîrtia de calc. Pe chipurile lor se putea citi suferința de a participa la ore după o noapte în care nu au închis un ochi. In sfîrșit, sirena Institutului Industrial Superior din Casablanca a anunțat începutul pauzei. Nici un student nu s-a repezit spre „cafétéria” din clădirea vecină ca să servească un ceai fierbinte de mentă, așa cum se întîmpla de obicei. Această stare de amorțire se datora faptului că în ziua aceea începuse…ramadanul! La catedră a venit studenta mea Miriam (Maria), fiica patronului unei societăți de proiectare în construcții civile. Îmbrăcămintea ei era întotdeauna elegantă și reușea să-i ascundă tendința de îngrășare. În ciuda corpolenței, Miriam se deplasa foarte ușor. Folosea parfumuri scumpe. Ca majoritatea femeilor din Casablanca, nu purta fularul musulman sau voal, lăsînd la vedere părul său negru, tăiat scurt. Cînd zîmbea, șiragul alb al dinților contrasta plăcut cu tenul ei închis. Halatul alb, care era obligatoriu pentru toți studenții, o prindea bine. S-a lăsat cu coatele pe catedră, oferindu-mi priveliștea parțială a unui bust bogat.

– Cum te simți? am întrebat-o eu.

– Sînt foarte obosită, a răspuns Miriam. Am mîncat, am băut și m-am plimbat toată noaptea. Am fost chiar în vizită la mătușa mea, care este internată în spital. La ora 4 dimineața am servit „as-shur”.

– Ce este „as-shur”? am întrebat-o eu, nedumerit.

– Vă lămuresc imediat, a replicat Miriam. Prima masă din noaptea ramadanului se numește „al ftur” și este un mic dejun luat după apusul soarelui. Următoarea masă, care se ia pe la miezul nopții, este denumită „al ghada”, care înseamnă dejunul. Ultima masă, care este luată înaintea zorilor, poartă denumirea „as-shur”… Între timp, colegul ei, Al Kadir (Puternicul), s-a apropiat de noi, detașat, cu mîinile în buzunarele halatului său alb, descheiat, care lăsa să se vadă un „T shirt” și o pereche de blugi. Avea corpul unui atlet. Părul îi era blond, creț, tuns scurt. Avea o voce de tenor. Ochii lui mari, albaștri, mă făceau să cred că o femeie din arborele lui genealogic avusese o relație cu un francez originar din Alsacia. Visul lui era să plece la Milano, unde se găsea prietena lui italiancă. S-a simțit obligat să intervină în discuție:

– Luna ramadanului, a noua din calendar, celebrează „coborîrea” Coranului, prin vocea arhanghelului Gabriel, la conștiința Profetului Muhammad. Credincioșii trebuie să ducă o viață angelică pentru a putea primi revelația lui Allah. Deoarece îngerii nu mănîncă, postul devine obligatoriu și durează toată luna ramadanului.

Iusuf (Iosif), un alt student, s-a alăturat colegilor din jurul catedrei. Era mic de statură, cu părul negru dat pe spate. Avea niște ochi jucăuși și un zîmbet permanent. Halatul lui alb, deși era încheiat, lăsa totuși, la vedere, o cravată. Îl consideram un student eminent. Politicos, după ce Al Kadir a tăcut, a intra și el în vorbă:

– În timpul lunii ramadanului, orice bun musulman care are mai mult de 14 ani trebuie să se abțină să mănînce, să bea și să aibă raporturi sexuale din zorii zilei pînă la apusul soarelui, cînd, așa cum scrie în Coran, se poate distinge firul alb de firul negru. Sînt exceptați de la această regulă muribunzii, militarii în timpul luptelor, femeile gravide sau cele care alăptează, cu condiția ca pentru zilele nepostite să dea pomeni unui sărac ori să găsească pe cineva care să țină postul în locul lor.

Am observat că grupul de studenți din jurul meu se mărise cu Hanna (Ion). Era mătăhălos, cu mustață și un smoc de păr lăsat să crească sub buza inferioară. Își lăsase halatul lîngă planșeta de desen. Cămașa largă, scoasă din pantaloni, ascundea vederii o burtă respectabilă. El l-a întrerupt pe Iusuf ca să adauge o precizare cu vocea lui de bariton:

– Bolnavii și cei care sînt într-o călătorie de cel puțin două zile pot să întrerupă postul cu condiția să recupereze zilele nepostite imediat după terminarea ramadanului.

– La sfîrșitul ramadanului are loc „Aid al Fitr”, adică Sărbătoarea Întreruperii, denumită și „Aid as-Sagher”, care înseamnă Sărbătoarea Mică, a intervenit cu mult tact și Butrus (Petre). El era un tip longilin, calm, cu ochi negri inteligenți, care priveau printr-o pereche de ochelari. Îmbăcămintea lui trăda că provenea dintr-o familie săracă.

– Ia spuneți-mi, i-am întrerupt eu, este adevărat că luna ramadanului avansează cu 11 sau 12 zile în fiecare an?

– Desigur. De exemplu, dacă anul acesta ramadanul a început la 1 februarie, la anul va începe pe 20 ianuarie, m-a aprobat Miriam.

– Atunci, explicați-mi voi: în perioada în care ramadanul cade în ziua polară și soarele este permanent pe cer, astfel că 24 de ore din 24 se „distinge firul alb de firul negru” în condiții bune, cum poate un musulman din Alaska sau nordul Canadei să nu mănînce și nici să bea timp o lună?

N-am primit nici un răspuns. Sirena anunțase sfîrșitul pauzei și studenții mei plecaseră deja, ca să mai moțăie puțin în spatele paravanelor formate de planșetele lor de desen.