Microfarse cinegetice

ZBURLITU’

• …slab la ud și tare la noadă

Poteca șerpuia pieptiș, pierzîndu-se printre coroanele bogate ale arborilor ce-și prăvăleau potopul de frunze peste solul umezit de ploaia ce căzuse mai toată noaptea. Cu pușca la umăr și pălăria verde, pe care se fuduleau două pene roș-albăstrii de cocoș de munte, dată pe ceafă, Zburlitu’ înghițea drumul cu pași mărunți și înceți, parcă a silă și plictis, tot plimbînd printre buze paiul verde de secară sălbatecă cules de undeva, de pe marginile coastei lăsată în urmă. Nu-i rău, da’ nici bine, îi umblau gîndurile hai-hui prin mintea încă tulburată de cheful din seara trecută, cînd se aciuase chipurile ca din întîmplare în tabăra zurbagiilor de vînători porniți aiurea în munte după cai verzi și cozi de vulpi tărcate. Veselie mare, cu belșug de udătură și de-mbucătură. Cum să-i ocolești? De ce să-i lași? Și-a stat pîn’ și-a făcut plinul ca lumea, de-i clipocea beutura-n gît de nici că se mai putea întoarce p-o parte și pă cealaltă. Acu’ trăgea ponoasele, da’ las’ că trece ea și chestia asta!…

Tot cugetînd la asta, cu fața cînd luminată de plăcere și bucurie, de-o veselie perversă, cînd întunecată de sila cei i se urca din pîntecele doldora, observă urme late de jivină și baligi proaspete, cît plachia Joienii din grajdul său de-acasă. Ei, na, c-am îmbulinat-o, numa’ asta-mi mai lipsea acu’, să dau bot în bot cu moș Martin, și’ncă nu cu unu’, ci cu doi! Să n-am noroc, da’ așa baftă mai rar și tocma’ mie să mi se-ntîmple! Incremenit locului, dă s-asculte semnele pădurii, cînd un mormăit gros vine spre el ca un avertisment ce-i îngheață vinele. Ș-al doilea, din altă direcție. Doar n-am nimerit în mijlocul tîrlei, îi trece, fugar, gîndul prin minte, ș-apoi tot el: vino-ți în fire, băiete, că de unde să s-adune ursul în tîrlă?! Vreascuri trosnesc cu sunete reci, sub pași grei și apăsați. Pericolu-i aici… In stînga? In dreapta? In spate? Parcă-i în mijlocul unui carusel ce-l face să se-nvîrtă pe loc. Zburlitu’, cu fruntea năpădită brusc de o sudoare rece și cu pieptul gata să i se desfacă-n patru, dă să iasă din încercuire, cînd o labă păroasă și cu dește ca niște căngi ascuțite l-apucă de umăr, îl strînge și-l trage, iar un mormăit ca de pe ceea lume i-aruncă în față: mooor! Și încă odată: mooor! Inlemnește și simte cum ceva fierbinte îi scaldă picioarele. Mi-am scăpat udul!, îi străfulgeră capul greu de spaime. Un hohot sănătos de rîs îl pălește apoi în moalele capului: ia-n uitați-vă la ăsta, bă, l-a lăsat tulumba!… Printre spaime și vedenii, scăpat ca prin minune de aburii mahmurelei, se dumirește: urșii din juru-i nu erau alții decît amicii cu care-nchinase cu spor la cheful de az’ noapte. Puși pe șotii, îi pregătiseră o farsă de s-o țină minte! Acu’ se scălîmbăie ca niște apucați, făcînd haz nebun de pățania rușinoasă a ortacului lor, în timp ce arată spre nădragii năpăstuitului ce și-a înghițit pe nemestecate paiul verde de ovăz sălbatec: slab la ud și tare la noadă. Pune-te la uscat, Zburlitule! (Mihai BUZNEA)