Nicoleta BICHESCU
Băiețelul sare din pat imediat ce ceasul sparge tăcerea dimineții. Pe spătarul scaunului, cămașa apretată și pantalonii cu dunga impecabilă îi fac cu ochiul. Copilul înfulecă ceva în grabă, apoi o șterge iute spre școală. Orice minut de întîrziere s-ar putea să îl coste. A mai pățit-o odată, acum vreo două zile, cînd a întîrziat cîteva minute la repetiția generală. Pe stradă, alți copii ca și el, gonesc către școală. Băiețelul se oprește mai întîi în piață. I-a lăsat mama bani pentru cîteva flori, pe care trebuie neapărat să le cumpere. În curte, e deja agitație mare. Unii au venit și mai devreme, să facă pe plac dirigintei. Copiii se încolonează. Agită flori și baloane. Cei mai mărișori își fac calcule: am scăpat de ora de matematică, și de cea de română, bine că nu o mai vedem nici pe baba de geografie. Minutele trec, răbdarea începe să scadă. Copiii încep să se fugărească, să se joace. Frigul devine tot mai pătrunzător. Și foamea începe să roadă, ca un șoricel. Plutonul rupe rîndurile. Unii trag o fugă peste drum și caută o plăcintă. Minutele trec tot mai greu. Prima mașină luxoasă oprește, în sfîrșit, la poarta școlii. La un semn, cei mici intră din nou în pluton. Redevin soldăței. Florile și baloanele încep să se agite. Oficialii intră în curtea școlii, primesc florile cumpărate din buzunarul părinților, alături de vorbele de recunoștință ale copiilor. Împart zîmbete și strîngeri de mîini și ascultă, unii dintre ei cu un nedisimulat zîmbet de satisfacție pe buze, discursurile sforăitoare, de mulțumire mieroasă.
Vă aduce aminte de ceva această poveste? Vă sună cunoscut? Ați retrăit, fie și pentru o clipă, alte vremuri, pe care le-am crezut închise în cartea de istorie? Pe mine m-a cuprins dintr-o dată nu doar tristețea, ci și desnădejdea. Nimic din povestea de mai sus nu este la trecut. Nu s-a întîmplat doar acum 15 ani, cînd șoimii patriei și pionierii erau decorul nelipsit al oricărei vizite, a oricărei inaugurări. E o poveste înspăimîntător și periculos de recentă. S-a întîmplat zilele trecute, la o școală din centrul Bacăului, acolo unde a fost inaugurată o sală de sport. O inaugurare la care, alături de oficialitățile orașului și ale județului, exclusiv din PSD, a participat și secretarul de stat Sergiu Sechelariu, fratele primarului. Trecem cu vederea faptul că sala a fost gata taman la început oficial de campanie electorală. O fi o simplă întîmplare. Dar este greu de trecut cu vederea modul în care copiii au redevenit masă de manevră.
Inaugurarea sălii de sport de la Școala 2 ne-a aruncat din nou de unde credeam că am plecat definitiv. Ne-a readus în fața ochilor comunismul, cu toate anomaliile sale: mascarada, copiii scoși de la ore pentru a deveni aplaudaci, discursurile sforăitoare și false, mulțumirile complezente. La Școala nr. 2 s-a inugurat doar o sală de sport. Făcută pentru copii, din banii de la stat, de fapt, din banii pe care lună de lună părinții lor îi plătesc, sub formă de taxe și impozite. Nu cred că era cazul ca cineva să își aroge atîtea merite pentru o investiție făcută din bani publici și care, teoretic și chiar parctic, nu are nimic partinic în ea. S-au mai inaugurat și alte săli de sport în țară și parcă fastul a fost mai moderat, bucuria doar pe măsura evenimentului.
Și, dacă cei mici au fost și de această dată simple victime, profesorii și învățătorii care au inițiat sau au acceptat tot circul nu pot fi la fel de inocenți. Cu bună știință, au înclinat obedient din cap cînd li s-a propus să întrerupă orele, să organizeze program artistic, să îi învețe pe copii cum se bate din palme, să-i țină cîteva ore în picioare, în frig, că vine vizita. Nu pot să nu mă întreb ce fel de generații creștem cu astfel de cadre didactice, care își aduc prea ușor aminte de vizitele de lucru ale lui Ceaușescu sau de Cîntarea României? Excesul lor de slugărnicie e îngrijorător. Pentru că nu cred că Sergiu Sechelariu sau prefectul județului ar fi refuzat să taie pamblica sălii de sport, dacă nu s-ar fi defășurat atîtea forțe. Ceva îmi spune că nimeni nu le-a cerut profesorilor să aducă osanale și să facă atîta risipă de energie, demnă de cauze mai bune. Și atunci? Concluzia mă sperie: unii dintre noi au o disponibilitate aproape nativă să se întoarcă spre trecut. Le place să fie slugi, să țină capul plecat, le place să li se comande. Au fost îngrijorați, nu și-au găsit locul cînd plutonul s-a destrămat. Acum, după 15 ani, cînd simt că adie vînt de dictatură, fie și locală, își regăsesc calea. Mîinile unora dintre ei frămîntă aluatul generației următoare. Încearcă să le spele și lor creierul. Domnilor, lăsați în pace măcar generația MTV!
Lasă un răspuns