ÎNTÎMPLĂRI ADEVĂRATE Ultima vînătoare

E miez de vară și-i cald de transpiri sub limbă, vorba unuia dintre amicii cu care-mi înșir zilele inventînd fel de fel de pozne spre a ne trece timpul mai cu folos de bună dispoziție. Soarele arde nemilos, de parcă-i hotărît să topească și pămîntul, pe care-l transformă în piatră ce crapă în ogașe mari, de-ți încap palmele-n ele. Vegetația, pînă mai ieri vie și bogată, e-acum moale, palidă și căzută, iar păsărilor parcă le-a pierit graiul, de foame și de sete, n-au ce ciuguli cu ciocurile, ascunzîndu-se spre a se feri de arșiță prin colțuri de umbră veștede și fierbinți.

Mișu, țîncul de-o șchioapă cu pantaloni scurți, ținuți de trupul firav de două bretele încrucișate la spate, cu fața-mpodobită de puzderie de pistrui și ochi neastîmpărați sub sprîncenele ca două spice ce dau să pîrguiască, e cuprins de neastîmpăr. Din niște lețuri aspre, negeluite și pline de așchii subțiri și din cîteva bucăți de sîrmă destul de ruginită, s-a apucat să meșterească o colivie folosindu-se de-un clește știrb și-un ciocan cu coada scurtă. E plin de ambiție și de nerăbdare să-și vadă treaba împlinită spre a trece la fapta ce-i dăduse ghes: vînătoarea de vrăbii. Cîteva semințe înșirate pe podeaua coliviei, o ață agățată de ușița șubredă și puțină răbdare îs de-ajuns pentru ca zburătoarele aninate prin copaci să fie-ademenite de ospățul parcă picat din cer, ce le făcea cu ochiul cu promisiuni de gușe pline.

Ocazie rară pe-o astfel de secetă, așa că prima victimă nu se lasă așteptată prea mult. Cu-n zbîrnîit promițător, își părăsește locul plin de siguranță și, în zbor razant, se năpustește pe pragul coliviei strîngîndu-și aripile spre a se strecura înăuntru, la boabele ce-o atrăgeau ca un magnet. Piciul la pîndă devenit vînător de ocazie nici că așteaptă un prilej mai bun! Trage de ață, ușița cade cu-n zgomot sec și încarcerează instantaneu biata pasăre imprudentă ce devenise prizoniera propriei lăcomii. Pofta de mîncare și plăcerea de a ciuguli boabele de grîu dispar ca și cum n-ar fi fost. Și-ncepe lupta pentru libertate. Cușca, oricum mică pentru oricare dintre zburătoarele cerului, devine dintr-o dată și mai strîmtă, o temniță în care mila și șansa de scăpare n-au cum exista. Sub ochii puștiului de-o șchiopă se-ntîmplă o tragedie mută, pe care la-nceput o priveștre impasibil, încă bucuros de isprava ce tocmai o făptuise, apoi cu surpriză și mirare ce se transformă în nehotărîre. Nu știe cum să facă. Vrabia se zbate în spațiul strîmt, căutînd salvarea, eliberarea, care nu au cum să vină, soarta ei se află în mîinile unui prichindel nehotărît. Fulgi-i zboară care-încotro, pe cioc i-apare cea dintîi broboană de sînge, din zbaterea ei se văd disperarea și neputința, dar continuă și continuă, e-un munte de dîrzenie și încrîncenare în fragilitatea asta pe care-o poți sugruma într-o clipită printr-o simplă strîngere a palmei. Sînt clipe de dramatism nemaiîntîlnit pentru țîncul care nu și-ar ceda captura – e doar prima lui captură de vînător – dar inima de copil se-nmoaie, cedează și-l îndeamnă la cu totul altceva. E de-ajuns un gest, unul simplu de tot, precum cel făcut de mama atunci cînd i-întinde o felie de pîine sau un fruct cules din pomul plin de roade sădit chiar de mîna ei. Și țîncul cedează, saltă ușița coliviei, pasărea se oprește o clipită din zbuciumul ce-o cuprinsese, nedumerită, neîncrezătoare, apoi se năpustește spre lărgime și se face nevăzută printre crengile toropite de arșiță.

Reîntoarcerea la libertate! Minunea se-ntîmplase.

Mișu, vînătorul în pantaloni scurți ținuți pe trupu-i firav de două bretele încrucișate la spate, a crescut, s-a făcut băiat mare, e bunic, dar întîmplarea cu pricina o ține minte și-acum. A aflat ce-nseamnă libertatea, nu doar pentru oameni, și a pătruns pînă la adîncimi înțelesul vorbelor „liberi precum pasărea cerului!”. Instrumentul de tortură, așa cum a numit, mai apoi, colivia, a zăcut ani buni într-un colț de magazie, spre a-i împrospăta memoria și a nu-l face vreodată să uite zbuciumul și zbaterile ca de moarte ale vitezei vrăbiuțe.

De-atunci nici că i-a mai trebuit vînătoare! Citește doar întîmplări cu păsări și animale, se-ntristează cînd acestea cad victime răutății și lăcomiei oamenilor și se bucură din toată inima atunci cînd află din ele doar lucruri plăcute sufletului lui. Precum lecția primită în copilărie de la o pasăre puțină-n trup de s-o frîngi între două dește, dar de neînfrînt în dorința ei de a fi liberă. Căci ce altceva mai de preț ar putea exista, înafară de viața cu care ai fost dăruit! (Mihai BUZNEA)