Mihaela BUFNILĂ
Creioanele reprezintă una dintre cele mai pregnante amintiri pe care le mai păstrez încă în copilul din mine. E o amintire cu dimensiuni olfactive, tactile, auditive și cromatice, bine agățată de memoria mea prin aproape toate simțurile. Cred că încă aș mai putea deosebi după miros un creion chimic de unul colorat sau unul chinezesc de un Faber. Îmi mai plimb uneori pe la nas cîte unul și asta are asupra mea un efect înviorător și stenic. Nu pot să nu aleg între un creion rotund și unul în muchii, iar scîrțîitul cărbunelui pe hîrtie în pirueta făcută pe o buclă de „g” sau pe o codiță de „a” e o muzică fără pereche. Creionul cu mină neagră mi se pare de un rafinament natural absolut, iar cele colorate mi se par mai fermecătoare decât chiar mărgelele.
Am considerat din totdeauna că e o mare plăcere să scrii cu creionul. Am legat această plăcere de cele mai tihnite clipe, de răgaz, de negrabă. M-am cufundat cu poftă în acest exercițiu care avea o valoare similară cu cele scrise, fie că erau notițe de curs, socoteli sau liste de cumpărături.
Creionul a fost tovarășul meu de copilărie cel mai entuziast și obedient. M-a ascultat în linii și în litere, m-a urmat, și nu m-a dezamăgit niciodată, arătîndu-mi adevărul atunci cînd năzuințele au fost mai mari decît artistul din mine. El a făcut legătura strînsă între înțeles, realizarea fizică a acestuia și înfățișarea lui finală și a ținut toate acestea laolaltă într-un efort de mai bine, mai clar, mai frumos. Nimeni nu mi-a rupt pagini de caiet, pentru că am scris întotdeauna cu drag și respect pentru unelte, fără ca asta să mă devasteze. Am învățat să desenez literele, ca mai toată lumea de altfel, nu din programa școlară, ci din nevoia imperioasă de a comunica în secret și în siguranță cu o parte din cei din jurul meu și cu o parte din mine. Și în ciuda tuturor eforturilor de înregimentare caligrafică, am preferat mereu creionul.
Lucrurile s-au așezat în așa fel încît scrisul a rămas un exercițiu major în ceea ce fac. Numai că de o bună bucată de vreme eu nu mai scriu, ci apăs. Nu mai culeg literele dintr-o ordine a alfabetului, ci dintr-o ordine dată de o configurație care se schimbă din cînd în cînd, iar cuvintele nu le mai scriu de la stînga la dreapta, linear și oarecum monoton, ci prin țopăituri făcute alandala în toate direcțiile. Totul se desfășoară foarte rapid, eficient și fără de greș, pot da timpul înapoi și „desface” ce am făcut prost sau ce am spus urît, și apoi „desface” din nou ce-am „desfăcut” „desfăcînd”, mă pot răzgîndi, Doamne! asta înseamnă că nu mai trebuie să mă gîndesc foarte bine înainte, văd eu la urmă ce-am de refăcut.
Greșit ar fi să mi se țină o prelegere despre „cum merge viața înainte”. Dacă nu ar fi mers am fi rămas numai cu frescele de la Tassili, minunate dar care nu ne-ar fi fost de ajuns și totuși fără de care nu am mai fi ceea ce vrem să credem că sîntem.
Impersonalizarea la care mă supun în Helvetica R mă face în același timp și mai puternic atrasă de frumusețea, rotunjimea și eleganța unei bucle de „z”, prețioasă pentru că e de nerepetat ca și clipa în care o desenez, ca și trăirea pe care o am în chiar aceeași clipă, ca și eu cu mine îmbogățită de tot aceeași neasemuită clipă.
De cînd n-ați mai scris cu creionul?
Lasă un răspuns