ISTORIA ROMANȚATĂ Mustăriile la Bacău

„A trecut întîi o boare pe deasupra viilor” și, iată, toamna a sosit la

Bacău. Un fenomen cu totul special „punea mîna”, în septembrie,

pe urbea băcăuană: apariția mustăriilor. Era o adevărată nebunie.

Curțile crîșmelor se schimbau total. Se împodobeau cu stuf adus de

pe malul Bistriței, mesele erau schimbate cu lemn negeluit, iar locul

scaunelor era luat de bănci lungi de lemn. Dispăreau paharele,

sticlele, fiind folosite căni și ulcele de lut. Deasupra meselor, pe

pari, atîrnau bostani, ștergare sau oale de lut. Într-un colț tronau

butoaie mari cu must și țuică. Se bea direct de la canea. La intrare,

avea de lucru pînă peste cap grataragiul. Pe gratarele așezate

deasupra cărbunilor sfîrîiau „de-ți muta nasul” minunile-minunilor:

mititei, fleici și antricoate, ficăței și rinichi, mușchiuleți, „patricieni”,

„fudulii și momițe”. Iar peste toate trona „regina toamnei” – pastrama

de oaie. Într-adevăr, numai mirosul lor „te băga în boale”. Ospătarii

alergau pur și simplu de la o masă la alta, iar din cînd în cînd,

grataragiul bătea cu cleștele – să anunțe că sînt gata mititeii ardeiați

sau pastrama din care sfîrîia și se scurgea seul. Nu lipsea nici

peștele proaspăt, adus din bălțile județului și transformat într-o

nebunească saramură. „Dezinfecția” o începeai cu o țuică de prună

de la care-ți dădeau lacrimile, urmată de domolirea ei cu „tulburel”,

dulce și înțepător la limbă. Printre mese „țambalagiii știau să te

pironească de scaun și să te facă să oftezi, după care să mai ceri

„un rînd” de băutură: „De-ași mai duce-o pîn’ la toamnă, / Leliță

Ioană / Să beau vin, să frig pastramă, / Leliță Ioană…”.

Credeți că sîmbăta și duminica, în lunile septembrie și octombrie,

mai putea cineva să stea acasă? Mustăriile și cramele erau pur și

simplu luate cu asalt. Așa de mare era căutarea lor încît se înființau

chiar în curțile oamenilor sau pe locuri virane.

Mustăriile erau și un loc unde lumea se putea întîlni. Aici se

discutau arzătoarele probleme politice, dramele Bacăului, căsătorii,

nașteri și morți, se făceau planuri de viitor. Din cînd în cînd te opreai

să asculți cum bătrînul viorist cu glasul răgușit îți cînta: „De ce nu vii

/ Sub salcia ce plînge. / Plecată lin pe lacul lucitor / Înfrigurat la

pieptul meu te-aș strînge, / Și te-aș șopti al sufletului dor…”

Lăutarul meșter „la dregerea sufletelor” ataca altă melodie: „Aș dori

din piept să-mi scot / Inima cu dor cu tot, / Și s-o pun în pieptul tău /

Ca să simți precum simt eu…”.

Se întuneca afară, apăreau stelele pe cer și doar într-un tîrziu se

pornea agale spre casă. Mustării celebre la Bacău se organizau la

vestitele restaurante „Drăgan” și „Pui de lup”. În schimb, periferiile

erau pur și simplu „inundate” de ele. Cea mai mare căutare au avut-

o între cele două războaie mondiale. După o scurtă perioadă, „a

foametei”, mustăriile au reapărut ca ciupercile chiar și în anii

comunismului, cunoscînd o scădere între anii 1980-1989. După

„Revoluție” lovitura de grație le-a fost dată de apariția „pizzeriilor” și

a altor restaurante cu preparate occidentale.

Nu-i rău. Dar vă întreb, după ce ați citit cele de mai sus, ce ați

alege: o pizzerie sau o mustărie? (Eugen ȘENDREA)