ÎNSEMNĂRI Pasiunea domnului Benoni Ursu

În zilele de sfîrșit de vară și început de toamnă l-am cunoscut și

m-am plimbat prin parc și am stat de vorbă cu domnul Benoni Ursu. Cetățean onest al urbei noastre, pensionar, domnul Benoni Ursu „semna”, zilnic aproape, „condica de prezență” în parc, acompaniat fiind de nepoțica sa Ancuța. De fapt, din cîte am înțeles de la el, nu se știe cine pe cine aducea în parc, după cum nici eu nu știu acest lucru vizavi de nepoțelul Mihnea. În orice caz, așa l-am cunoscut pe domnul Benoni Ursu. De la copiii care, ca toți copiii, s-au oprit unul lîngă altul și și-au schimbat jucăriile și, în final, s-au luat la ceartă… Am sărit, și eu și bunicul fetiței, să-i împăcăm și am rămas în… patru. „Eu vă cunosc – zise el. He, he, vă știu de vreo treizeci de ani, de cînd aveați ore la Liceul de construcții, eu eram maistru instructor, de fapt de acolo am și ieșit la pensie după vreo treizeci și trei de ani. „Eu, din păcate, n-am putut spune același lucru despre dînsul. Nu, nu-l cunoșteam, dar acum, iată, am devenit copărtași la o îndeletnicire destul de plăcută, dar și cu nervi și griji. „Meseria asta de bunic nu se învață la școală – îmi spune cu un anume subînțeles. E ca și înotul. O înveți în timp ce-o practici…” „Da” – i-am dat dreptate. Și, din vorbă în vorbă, am ajuns la subiect, cum s-ar zice. Ce mai face pensionarul, în afara grijii pentru nepoți? Așa am aflat despre pasiunea, mai bine zis despre pasiunile acestui onest cetățean al urbei noastre, bărbat în putere, al cărui suflet își împletește strîns bucuriile și speranțele cu trăiri concrete, diverse și interesante. Una, ar fi pictura. „Vreți să vă arăt ceva?” Și imediat scoate dintr-o sacoșă un album, aș spune de familie, căci între filele lui se află și fotografiile fetiței acesteia frumoase, Ancuța, dar și ale celeilalte nepoțele, mai mare cu doi ani, fructul căsătoriei fiului său cu o tînără filipineză, fetiță care-mi zîmbește cu ochișorii ei negri și oblici, frumoasă și, bănuiesc, foarte isteață, pe care o cheamă Anilu Maria, precum și alte poze, ale fetei și băiatului, cum spuneam fotografii de familie, precum și fotografii de tablouri celebre.

„Sînt tablourile mele, copii ale unor reproduceri din albume, dar pe care le prețuiesc foarte mult” – completează domnul Ursu. Și, imediat: „Dar cea mai mare pasiune a mea rămîne inventica…” Mă fac că nu pricep și devin curios: „Adică cum? Ați inventat ceva, vă preocupă astfel de domenii cînd acum s-a inventat cam totul?! Uite, generația asta a noastră – sîntem aproape de-o seamă, eu avînd cu vreo patru sau cinci luni mai mult decît el – a „sărit” de la patefon la internet. Ce mai e de inventat?…” S-a uitat la mine lung și neîncrezător. Am simțit că e mai-mai să-și facă o părere inversă cu condiția mea de gazetar. „Uite, dacă vreți să aflați ceva despre mine, vă invit vineri sau sîmbătă sau duminică la Expoziția Tehnică din sala de atletism din Baza sportivă. Am și eu un colțișor acolo și o să vedeți cîte ceva despre ce înseamnă munca de inventator”.

…”La caloriferul acesta am lucrat aproape douăzeci de ani de zile. Știți cît consumă? De zece ori mai puțin decît cele aflate în magazine, care funcționează cu ulei, aduse din import. Al meu funcționează cu aer și consumă aproximativ 200 de Wați într-o oră” Am răspuns – după cum vedeți – invitației amicului meu. Și uite-l aici, într-un colț al expoziției, cu vreo două exponate „fizice” și altele în „schemă”, alături lor fiind mai multe certificate de inventator. Încălzitorul electric seamănă perfect cu cele din magazine. E conectat la rețea și degajă căldură. Pare o bijuterie. Alături, o „masă” din fier-beton, polivalentă ca funcție. „Asta am inventat-o așa, dintr-o ambiție. Liceul nostru ținea de fostul Trust de construcții și a venit, odată, un director și ne-a spus să concepem o masă pentru zugravi, o masă economică și ușor de transportat. Eu am spus că se poate, toți s-au uitat la mine și atunci le-am arătat cum dintr-un camion se arunca fier beton folosit. Din sîrmele astea o s-o fac! Și am făcut-o…” În timp ce privesc exponatele, își amintește: „Spuneați că generația noastră a făcut saltul de la patefon la internet. Aflați că eu sînt unul dintre inventatorii internetului. Încă din 1975…” Rămîn surprins, chiar buimac… „Nu, nu credeți! Nici alții nu m-au crezut. Dar asta-i instalația aceasta de învățămînt programat pe care o detaliez în schema la care vă uitați acum” Sigur, privesc, dar nu… văd nimic. „Da, domnule, aici e principiul internetului”. Mă gîndesc la faptul că sînt oameni în țara asta care știu să vadă și să evaluieze spusele domnului Benoni Ursu. Dar unde-s, oare, acești oameni? La plecare îl întreb cîți vizitatori s-au arătat interesați de lucrările lui. „Da, s-a oprit un cetățean aici și m-a întrebat cît e ora ? Era 12 fără un sfert…!” (Eugen VERMAN)