CONEXIUNI Campanie cu înălbitori

Ștefan RADU

Este la modă astăzi să tratezi fenomenele de pe scena politică autohtonă ca pe pe niște procese comerciale, produsele în discuție fiind candidații în alegeri și liderii formațiunilor. „Marketingul politic” a devenit o noțiune comună la care fac apel o mulțime de indivizi care pretind că au devenit specialiști în organizarea campaniilor electorale. Fiind an electoral, sumele ce pot fi cîștigate dintr-o asemenea ocupație sînt considerabile. Așa se face că multe dintre agențiile de publicitate – unele cu renume, altele cu nume sofisticate – își reorientează eforturile, lasă deoparte detergenții supereficienți (în curățarea buzunarelor) și se lansează în marea acțiune de înălbire (fără clor) a celor care vînează un post în Parlament. Ce iese din asta este greu de definit. Însă una este să vinzi biscuiți și alta este să vîri pe gît oamenilor conducători nesărați…

Dacă privim lucrurile în mod reducționist, putem – la o adică – să asimilăm pretendentul la un loc de parlamentar cu un produs nou, care intră pe o piață aglomerată. Aceasta este și teoria marilor agenții de publicitate care se implică în disputa electorală. Numai că în România nu există o lege care să sancționeze pe cel care minte, pe parcursul unei campanii publicitar, în legătură cu calitățile unui produs. În general, consumatorul este singurul care trage ponoasele atunci cînd crede, sută la sută, ceea ce clamează un slogan comercial. La fel se întîmplă și în cazul politicienilor: îl alegi și apoi îți blestemi zilele. Ghinionul este că votăm doar o dată la patru ani și în acest răstimp nu poți arunca la gunoi mizeria care te-a păcălit, să o înlocuiești cu ceva mai bun, ci trebuie să o suporți pe toată durata mandatului…

Cine a fost atent la campaniile din 2000 și 2004 a observat că multe dintre sloganurile și clipurile audio și video erau croite după tipicul publicitar. „Produsul” era fotografiat din unghiuri avantajoase, scos în lume pentru a primi aprecierile gospodinelor, iar mesajele scrise pe afișe erau „scoase din pălărie”, fără o legătură directă cu realitatea din teren. Tinerii inteligenți din industria publicitară au dovedit o înduioșătoare lipsă de cultură politică și o indiferență păguboasă față de studiile socio-culturale axate pe problemele specifice unor zone. Așa s-a ajuns, în 2000, ca textele ce defineau pe unii dintre candidați să fie traduse din înțelepciunea americană și, apoi, tipărite, fără vreun filtru, pe afișele lipite pe gardurile țăranilor români. Efectul s-a văzut la numărarea voturilor: electoratul a respectat dorința „produsului” („Eu nu vin să conduc. Eu vin să muncesc!”) și l-a trimis, din păcate, să-și vadă de treabă. Pentru acea campanie s-a plătit bani mulți uneia dintre cele mai prestigioase agenții de publicitate din țară. Și exemplele ar putea continua la mai toate partidele importante aflate în competiția electorală. Mirajul colaborării cu firme de top (în alte domenii, nu în politică) îi face pe liderii partidelor să nu mai fie atenți la caracteristicile locale. Este drept că vinzi mai ușor fulgi de porumb dacă pui în prim-plan cîteva fîțe din muzica pop. La fel de ușor trezești interesul cumpărătorilor pentru nu știu ce ciocolată dacă oferi două-trei scene erotice… Însă cum ar arăta candidatul, cu mutra lui confuză, în mijlocul unui dans languros, promițînd poporului o viață plină de… satisfacții?! Drumul către asemenea clipuri electorale nu este atît de lung pe cît pare: echipele specializate în lăudarea înălbitorilor care mențin rezistența țesăturilor (de interese) preiau comenzile din campania electorală ca pe oricare altă misiune. Probleme de moralitate și conștiință nu există (ca și în cazul sucurilor fabricate din sare de lămîie și bicarbonat de sodiu…), iar publicul țintă (alegătorul) este destul de tăbăcit pentru a înghiți orice momeală publicitară.

La noi, campaniile electorale tind să devină un fel de cenacluri în care protagoniștii recită sloganuri lipsite de conținut, rostesc discursuri inflamante despre cît de corupți sau incompetenți sînt contracandidații lor (ceea ce nu garantează că ei sînt mai cinstiți și mai bine pregătiți…) și împart pomeni pe seama bugetului de stat. Însă arareori auzim date despre proiecte viabile, despre modalități de rezolvare a unor probleme comunitare sau despre activarea unor resurse naționale prea puțin folosite. Ca și în reclama comercială, la mare căutare sînt tombolele cu premii ciudate, spectacolele rock din parcuri și nu rețetele produsului atît de lăudat. În final, rămînem doar cu ambalajul frumos colorat, numai bun de pus într-un plic timbrat pentru a ne înscrie în marele concurs al fraierilor cu drept de vot.