PUR ȘI SIMPLU Strîngere de mînă sau strîngere de gît?

Vasile PRUTEANU

Dacă ne aducem bine aminte, rațiunile separării patrulaterului roșu guvernamental (PDSR, PRM, PSM și PUNR) de liderul Partidului România Mare erau vădite și elementare: Vadim Tudor se obrăznicise peste măsură introducînd în discursurile sale incendiare antisemitismul, antimaghiarismul, idiosincraziile lui culturale, vulgaritatea și degenerescența sa sufletească. În ochii Europei democratice o asemenea coabitare nu era posibilă. Nu se putea și cu sufletu-n Rai și cu scursurile țevii de eșapament ale revistei „România Mare”. Alianța cu un asemenea exemplar nu putea avea decît o singură și condamnabilă justificare: dorința de a sta la putere cu orice preț. D-l Ion Iliescu – care-l susținea mai mult sau mai puțin discret – a simțit că strîngerea de mînă a lui Vadim Tudor are aceeași consistență cu strîngerea de gît. Delimitarea de Vadim s-a produs mai degrabă în criză socială acută, în panica produsă de aspirația acestuia din urmă la scaunul prezidențial. Pericolul în care ar fi intrat România era evident dacă avea în frunte un individ fără scrupule morale și civice, un colportor de zvonuri absurde, de calomnii grotești și insulte scabroase. Cu toate că d-l Ion Iliescu are o frunte lată, din ea nu emană neapărat lumină, ci mai degrabă ascunde dorința de putere, însoțită de nenorocirile noastre. A fost suficient ca Vadim Tudor să mimeze pocăința față de antisemitismul violent afișat pînă atunci, să își „proclame” fariseic creștinismul, pentru ca domnii Ion Iliescu și Adrian Năstase să uite uluitor de repede că vechiul xenofob irespirabil nu poate fi o coroniță de spirit generos! Ca urmare, Vadim Tudor a rămas un aliat discret, mai puțin vizibil, dar totuși aliat de nădejde. Faptul că atacă constant și fără menajamentele diplomatice necesare Alianța D.A., pe care o caracterizează ca pe „un hibrid politic putred”, dovedește că rămîne în aceeași linie de gîndire și cu aceleași speranțe demente. Cum să credem, deci, într-o nevoie autentică de purificare a PSD, cînd la alegerile locale îți asumi aliat PRM-ul ca să contrabalansezi pierderile nu foarte semnificative de consilieri locali? Și încă ceva: a mima că te dispensezi solemn de Vadim Tudor, dar rămîi alături de Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, Niculescu-Duvăz, Viorel Hrebenciuc, Radu Mazăre, Rodica Stănoiu, Hildegard Puwack și (de ce nu?) Vanghelie, este o comedie amuțitoare. Aceștia să fie farurile democrației noastre, luminînd alături de Cozmîncă, Daea, Dîncu, Iorgovan și alții ca ei? Ei, da! Lîngă aceștia poți rămîne nepătat, poți sta drept pînă în pînzele albe, pînă la „victoria finală” de tipul lui Ceaușescu. Tare mi se pare că în fruntea bucatelor tind să ajungă tot cei care au în mînă pîinea și cuțitul! Pentru a-și păstra pozițiile au nevoie de slujitori talentați. Din păcate, în Parlamentul nostru atît de imperfect au discurs politic tot un Vadim Tudor și un Adrian Păunescu, arareori televiziunea arătîndu-ne și o altă fațetă a democrației, reprezentată de doamna Mona Muscă și (de voie, de nevoie) Theodor Stolojan și Traian Băsescu. Ies mereu în prim- plan „serafi” ca domnii Predescu, Viorel Dumitrescu, Daniela Buruiană în fața grosolăniei cărora rămînem mereu siderați. Acești aliați credincioși ai PSD au altă anvergură decît gălăgiosul Vadim: ei sînt patologia noastră de astăzi și de mîine, bolile de început și de maturizare ale capitalismului românesc de cumetrie. Verva lor zoologică ne amintește că, între animale, calul are patru picioare, iar măgarul – patru copite. Și știe bine să lovească exact în moalele capului.

Pentru orice minte sănătoasă, ezitările PSD de a rupe definitiv compromițătoarea coabitare cu PRM și cu indivizi ca cei citați au ceva enigmatic. Nu cred că cele cîteva procente cîștigate în plus la alegerile din noiembrie pot atîrna atît de greu în lupta parlamentară și prezidențială. Cred, mai degrabă, că talentul de pamfletar al tribunului este sprijinul și fierbințeala perdantă a PSD-ului în luptă cu Alianța PNL-PD, care probează constant o diplomație politică extrem de derutantă pentru agresivitatea directă și grosolană a vîrfurilor PSD. Sînt destui cei care se vor grăbi să spună că aceste vesele tumbe ideologice dovedesc cît sîntem de deștepți. Dacă vom fi tot atît de deștepți ca pînă acum, să nu ne mire că sărăcim vertiginos, că ne prăbușim într-o prăpastie de neputință, ne scăldăm într-un ocean de corupție, antipatie și ură. La cît de pătimașe și evident emoționale sînt opțiunile politice ale electoratului nu ar fi de mirare dacă am face iar pași înapoi pe drumul autoritarismului, luminat atît de stîngaci de d-l Ion Iliescu. De altfel, nu sîntem nici astăzi departe de exasperarea lui Titu Maiorescu, după ce a constatat ce rol însemnat au avut de jucat în politica românească „micile criterii personale” în evoluția carierelor politice. Ori, micile criterii personale rămîn astăzi listele cu „veteranii tranziției” și spaima primului ministru de a nu se vedea în scaunul prezidențial.