Contrapunct

Șapte păcate

Sînt șapte. S-au urcat pe acoperișul punctului termic și nu vor să mai coboare. Se simt foarte bine acolo. Lumea li se pare mai mică de sus. Nu știu cum s-au cățărat. Acum, că e soare și-i cald – un soare și o căldură neobișnuite pentru începutul lui noiembrie – au rămas doar în pantaloni și cămăși. Flanelele au fost aruncate într-o margine a acoperișului. Se simt mai bine așa. Vreo trei dintre ei se joacă de-a prinsa. Ceilalți patru stau cu pungile de plastic la gură, au ochii roșii și privesc dincolo de mine. Eu, de jos, de pe caldarîm, caut să intru în vorbă cu ei. Cel mai mare are 11 ani, iar cel mai mic – 7 ani. Doi sînt frați, ceilalți sînt vecini, de pe aceeași stradă dintr-un cartier al orașului. Nu, nu merg la școală. Banii pentru drog îi au din cerșit. De mîncat, n-au mîncat nimic în dimineața asta, ca și în multe dintre diminețile trecute. âmi spun și cum îi cheamă: Costel, Ionel, Florin, Daniel… Cei doi frați n-au tată. De fapt au, dar e închis pentru mulți ani. Mama s-a dat cu un altul și-i bețivă. „Tot timpul e beată mama” – spune Costel. Și îi bate tot timpul. De aceea nu se mai duc acasă. Dorm într-un bloc, sub o scară primitoare. „Nu ne-a spus nimeni nimic. Nu ne-a alungat nimeni, cum a fost cînd dormeam în Gherăiești, într-o magazie. Sub scară e bine” – adaugă Florin. Florin și Daniel locuiesc – mai bine-zis locuiau – într-un bordei de pe strada celor doi frați. Părinții lor s-au despărțit. Mai înainte au stat la bloc, dar părinții au vîndut apartamentul, că rămăseseră cu datorii mari la întreținere, și au cumpărat casa aceea cît un bordei. Florin are 11 ani și-mi spune toate astea în vreme ce, cu mici întreruperi, trage, nesățios, vaporii din pungă. încă e lucid, în timp ce Daniel și alți doi sînt ca niște oameni beți. Stau pe marginea acoperișului și mai, mai să cadă. Dar un instinct încă puternic îi ține în echilibru. Toți sînt copii frumușei, aș zice și isteți, dar viața de cîine pe care o trăiesc – aici exagerez, puțin, deoarece cîinii nu se droghează -, și-a pus puternic pecetea asupra făpturilor lor. Sînt palizi, sînt slabi, subnutriți fiind; sînt murdari… Nimeni nu are grijă de ei. Sînt lăsați la voia soartei. Iar soarta le e potrivnică. Intrați în rîndul „copiilor străzii”, șansele lor de a deveni oameni adevărați sînt minime. Societatea în care au avut neșansa să se nască e neprimitoare, e bună pentru unii și rea pentru cei mai mulți. în alte societăți „cineva” i-ar „culege” de pe drumuri, le-ar schimba destinul. Ca om care am trecut prin multe în viață, știu că acești copii n-au nici o vină. Am mai scris despre cazuri asemănătoare. Dar niciodată n-am văzut adunați șapte copii la un loc, șapte suflete aruncate într-un ocean furtunos fără prea multe speranțe de salvare. Cum mai notam, la noi, în acești ani, „copiii străzii” au intrat în cotidian, în viața cetății, încît a discuta despre ei pare ceva normal, absolut firesc. Dar ei fac parte din suita marilor „păcate” ale societății. Și societatea – prin organismele ei caritabile – ar trebui să intre, imediat, în acțiune!…
… I-am lăsat acolo, pe acoperișul punctului termic. Din senin, o rafală de vînt îi făcu pe cei șapte copii să-și pună flanelele și hainele pe ei. Zgribuliți, se strînseră toți într-un loc. Din salcîmii din preajmă, o ploaie de frunze galbene, bătrîne, moarte prinseră să zboare în dezordine, ceea ce-i făcu pe copii să se bucure în gura mare. I-am privit din nou și, într-o sclipire de speranță, mi-am zis că aceste suflete nevinovate vor răzbate, totuși, dincolo de mocirla în care i-a aruncat viața… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!