Livada de altădată

M-am întîlnit, zilele trecute, cu domnul Ioan Bordei, fostul director al Statisticii băcăuane. într-o vreme, pe cînd și eu, și el, eram încă „în funcție”, îl vizitam destul de des în legătură cu sarcinile mele de serviciu, care „țineau” de multe date pe care omul acesta mi le oferea cu generozitate și profesionalism. Acum e pensionar de multișor și m-am mirat cînd, într-o zi de iarnă – să fie de-atunci vreo trei sau patru ani – l-am întîlnit la Horgești, la primărie. Avea – mi-a spus – „o bucată” de livadă în acel vestit perimetru pomicol de la Răcătău și venise să se intereseze de această proprietate. De atunci m-am mai întîlnit cu el destul de rar, prin oraș, și într-unul din aceste momente am aflat că în toamna anului 2003 a dus acasă chiar două „portbagaje” cu mere. Așa că zilele trecute l-am întrebat, firesc, ce se mai aude cu bucata lui de livadă și cu recoltele mult visate. „Nimic, domnule, nimic! Adevărul e că am fost în toamnă pe acolo și am găsit un cetățean care lucra la tăiat, l-am întrebat cu ce drept a intrat în livada mea și el mi-a dat un răspuns de genul că tot trebuia s-o muncească cineva. Așa se întîmplă acum. Nu se mai ține seama că e proprietatea ta. Intră cine vrea, știind că proprietarul nu e în localitate”.
Domnul Ioan Bordei are, acolo, 2,6 hectare, dar dacă adună și suprafețele unor rude apropiate, care locuiesc în alte orașe din țară ar trebui să lucreze și să exploateze vreo opt hectare de livadă. Dar nu se întîmplă așa. O lucrează cine poate. Amicul meu îmi spune ce bine ar fi fost să rămînă acolo tot fermă, așa cum a fost, iar proprietarii să contribuie la lucrări cu valori din producție și restul să li se dea în natură. Lucru ce e foarte greu de presupus că s-ar putea face. Eu cunosc destul de bine livada aceea de pe Dealul Șoimului. Era șef de fermă un om deosebit, un ardelean ce-și iubea profesia pînă la sacrificiu. De aici plecau în țară și peste hotare sute și mii de tone de mere și alte fructe de calitate superioară, rivalizînd cu cele mai vestite soiuri obținute prin țări cu agricultură – și pomicultură – superdezvoltată. După Revoluție, la Răcătău s-a întîmplat ce s-a întîmplat în întreaga țară. Adică, tot ce a fost bun a fost distrus. De parcă cineva ne-ar fi comandat să se întîmple așa. Mi-amintesc că prin anii ’95 sau ’96 l-am găsit pe acest brav inginer, Ioan Doboș, plîngînd în biroul său. „Domnule, nu mai e nimic de făcut – mi-a spus, hohotind ca un copil, totul se duce de rîpă!…” Și a avut dreptate. Livada din Răcătău a devenit amintire. Doar cine mai vrea o lucrează, și asta pe bucățele. Totuși, domnul Ioan Bordei crede într-o minune. El speră că „cineva” va avea curajul să reînființeze ferma. Ceea ce ar fi ceva de domeniul fantasticului. Dar, poate…
Eugen VERMANă cineva ne-ar fi c

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!