Anul Enescu

O audiție cerească – Oedip

„Era în 1906, scria George Enescu, aveam douăzeci și cinci de ani și simțeam o dorință nedefinită de a compune muzică pentru teatru”. Odată, „…ieșind de la Comedia Franceză, eram ca halucinat, eram vrăjit. O idee fixă pusese stăpînire pe mine: să compun un Oedip. Dar cine să scrie libretul? într-o seară, Paul Dukas, care îmi arătase multă simpatie cu prilejul primei audiții a Simfoniei mele în mi bemol, la Concertele Colonne, mă prezintă lui Pierre Lalo. în timpul convorbirii mărturisesc eminentului critic dorința mea de a compune un Oedip:
– Ei, drăcie! zise Lalo, ce subiect groaznic!
– Știu, dar vreau să încerc. Cunoașteți pe cineva care ar putea să-mi scrie libretul?
– Deocamdată nu, răspunde Lalo, dar voi căuta și sper să găsesc omul care vă trebuie…
După cîteva săptămîni Lalo mă prezintă lui Edmond Fleg. Israelit și elenist remarcabil, Fleg (adevăratul său nume era Fleigenheimer), era și remarcabil poet, îndrăgostit de muzică. Lucienne Breval, care era de față la convorbirea noastră, s-a înflăcărat pe dată:
– E o idee minunată! exclamă ea. Veți face împreună o capodoperă!
Aceasta este, pe scurt, povestea începutului lui „Oedip”. Enescu se apucă de lucru. âl întrerupe primul război mondial. „Dar nenorocul, își amintea maestrul, care lovise odinioară pe eroul meu se abătu și asupra mea… Vai! Lăzile mele (în care erau și manuscrisele lui Oedip) iau însă alt drum, sosesc la Moscova, se rătăcesc într-o pivniță a Kremlinului și rămîn acolo… șapte ani!” Cu greu revin în țară. Se aruncă pur și simplu asupra manuscriselor. „Eram stăpînit de o adevărată sete muzicală; m-am mulțumit la început cu o primă schiță, în care o sumedenie de semne cabalistice, înțelese numai de mine, îmi serveau ca puncte de reper. A fost o fază care mi-a răpit cam patru luni și jumătate. Apoi mi-au trebuit încă șaisprezece luni pentru a redacta un proiect mai amplu. După aceea am lucrat cu intermitențe de-a lungul a opt ani. într-un cuvînt, Oedip mi-a stăpînit gîndurile timp de un sfert de veac, luîndu-mi zece ani de muncă. Punctul final l-am pus la Tescani, într-o casă scumpă mie, întrucît se afla de cinci sute de ani, împreună cu moșia ce o înconjoară, în familia soției mele…”.
Și iată nemuritoarea seară de 10 martie 1936, „…cînd cortina Operei din Paris s-a ridicat asupra unui decor de coloane ce figurau pragul palatului lui Laios”. „Eram cu toții acolo, povestea George Enescu, prietenii și colegii mei, muzicieni, gazetari și amatori. Personalul Operei se afla în întregime pe scenă: artiști, cîntăreți, coriști, dansatori, elevi ai claselor de ansamblu vocal de la Conservator – în total 350 de persoane…”
Cum a fost? Va scrie despre aceasta, un român, profesorul Constantin Nedelcu, martor ocular: „… Ziua a fost senină și caldă, ca de vară, iar seara s-a revărsat calmul unei minunate nopți cu lună. Cerul a binecuvîntat astfel audiția lui Oedip ce o așteptau toate continentele culte, dar o doream cu ardoare mai ales noi, românii, pe care, în seara și noaptea aceea, fratele nostru mai mare ne-a înălțat pe cele mai luminoase culmi ale gloriei, alăturea de ce s-a creat mai de preț de toate geniile nobile în cursul mileniilor de civilizații. în senzația celor mai pure, celor mai profunde emoții estetice am ascultat audiția cerească. Mulțumim din adîncul inimii maestrului Enescu. Mulțumim Franței, mulțumim cerului pentru darul acesta!”
Eugen ȘENDREAat astfel

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!