RECURS LA ISTORIE O rezistență eroică

• Șovinismul conducătorilor maghiari a constituit cauza pierderii succesului temporar obținut

„Declarația de independență a națiunii maghiare”, elaborată de „magnații și reprezentanții națiunii” în 19 aprilie 1849, la „Debretzien”, arată în modul cel mai evident cauzele prăbușirii regimului dictatorial instaurat de Kossuth în Ungaria, după martie 1848. „Membrii Adunării Naționale, reprezentanții legali ai statului maghiar”, prin declarația solemnă au proclamat „independența Ungariei cu toate țările integrate și toate părțile constituente, conform drepturilor naturale și inalienabile”. Conducătorii nedemocrați ai Ungariei au uitat să precizeze că regatul respectiv nu mai exista practic din anul 1526. Din acest an și pînă în 1919, Ungaria n-a mai existat ca stat independent, deoarece pînă în 1699 a fost sub stăpînirea otomană și austriacă, iar între 1699-1919 a fost sub stăpînirea împăraților din dinastia Habsburgilor.

Pretinșii revoluționari maghiari au proclamat, în martie 1848, autonomia Ungariei, iar statul lor a făcut parte din monarhia condusă de împăratul de la Viena. De-abia la 3-4 octombrie1848, Adunarea Secuilor a hotărît desființarea administrației imperiale asupra ținuturilor populate de ei și de români și organizarea unei armate secuiești. În același timp, Comitetul Național Român a luat decizia de a organiza 15 legiuni romănești, cu ajutorul cărora să fie îndepărtată administrația maghiară din Transilvania și înfăptuită instaurarea celei romănești, așa cum trebuia să fie de mult timp. La Curtea Imperială a Habsburgilor s-au produs evenimente care au determinat schimbarea raporturilor austriaco-maghiare. Împăratul Ferdinand a hotărît să abdice de la conducerea imperială. Tronul imperial a fost ocupat de nepotul său, Franz Iosif I. Evenimentul s-a petrecut la 20 noiembrie / 2 decembrie 1848. Noul împărat nu a mai acceptat situația din Ungaria. Concomitent, armata croată a trecut peste Drava și a înaintat către Serbia. Dieta Ungariei i-a solicitat împăratului să pună capăt războiului croato-maghiar. Împăratul a găsit de cuviință să comunice hotărîrea sa de a pune capăt existenței Ungariei libere. În adevăr, Ungaria a fost atacată de armatele imperiale austriece pe nouă direcții, în timp ce în părțile interioare ale țării războiul civil făcea ravagii. Agresiunea cea mai violentă a fost asupra Transilvaniei, deoarece s-a urmărit anularea acelor hotărîri adoptate încă din 1791, dar neaplicate decît în anul 1848, prin măsurile ilegale adoptate de Dieta statului maghiar și confirmate de împărat. Autorii proclamației de la Debretzien au considerat că romănii s-ar fi revoltat și ar fi luptat împotriva libertăților pe care le-ar fi acordat noul sistem politic din Ungaria . La timpul lor, Ion Ghica și Golescu au observat că asemenea mărturie nu era verosimilă. Atît revoluționarii români, contemporani cu evenimentele, cît și istoricii generațiilor următoare n-au constatat nicăieri asemenea drepturi și libertăți acordate populației românești din Transilvania și Ungaria. Aceasta a avut parte doar de masacrare și incendierea așezărilor lor. Aceiași semnatari ai proclamației de la Debretzien i-au acuzat pe români de atacuri armate asupra așezărilor maghiare din Transilvania. Afirmațiile

n-au avut confirmări reale, deoarece maghiarii aveau nevoie de justificare a intervenției proprii împotriva a ceea ce ei înșiși au considerat „lupta cea mai fatală” împotriva Ungariei revoluționare. Generalul Iosif Bem, comandantul armatei revoluționare maghiare, a declanșat puternica ofensivă asupra Transilvaniei obținînd victorie după victorie asupra armatelor imperiale austriece.

Acesta n-a putut înfrînge rezistența eroică a românilor, conduși de eroul național Avram Iancu, care a apărat în mod glorios Apusenii, chiar dacă acest eroism a costat sacrificii imense. După victoriile obținute în Transilvania, generalul Bem a trecut în Moldova, pe la Oituz, și-a stabilit cartierul general la Onești, a înaintat spre Roman, a încercat răzvrătirea populației românești contra prezenței armatelor rusești. Nereușita acțiunii a impus retragerea în Transilvania, unde austriecii și rușii i-au distrus oștirea. Condițiile l-au obligat să se retragă la Timișoara. Kossuth i-a luat comanda supremă, pe care a încredințat-o generalului Dembinski. Acesta a fost cel care a suportat consecințele înfrîngerilor de la Timișoara și Arad, după care a părăsit pămîntul romănesc, pe la Orșova.

Cauza înfrîngerii maghiarilor, din 1849, a fost recunoscută de Szemere Bertalan, președintele guvernului maghiar, ca fiind „mișcările naționalităților, aparent ieșite la suprafață din întîmplare, dar …… de multă vreme în interior”.

Sperăm ca cei ce vor, acum, autonomia Transilvaniei, să dovedească înțelepciunea necesară. La fel și cei ce înalță monumente pentru eternizarea crimelor antiromânești.

Prof. dr. Dumitru ZAHARIA