Varietăți critice

Jurnal din anii recenți (6)

Constantin CĂLIN

Tîmpla tatei!… Am descoperit-o tîrziu, într-o zi de vacanță, la începutul studenției. Masa la care mîncam sau citeam era așezată între două paturi, în dreptul geamului. Ca de obicei, eu stăteam în capătul din stînga, mama în cel din dreapta, iar tata la mijloc. în ziua aceea am remarcat prima oară că tîmpla tatei se înspicase, că-i apăruseră (parcă peste noapte) numeroși peri albi. De atunci am tot privit-o cu admirație crescîndă. An de an devenea tot mai albă. Mă uitam la ea ca la un detaliu de icoană, tăcut și aproape pios. Gestul acesta nu era însă nou decît prin intensitate. I-am respectat mereu – din instinct, nu din indicația cuiva – pe oamenii cu părul alb. în sat erau doi moși: moșul Vasile Călin și agentul fiscal Neculai Jescu. La Facultate – mai mulți: profesorii I. D. Lăudat, Liviu Leonte, N. Gostar, pe care îl salutam, deși nu făceam ore cu el. E interesant că acest sentiment mi-a influențat și lecturile. Astfel, pe Liviu Rebreanu l-am citit cu o și mai mare tragere de inimă, după ce-am văzut, din fotografii, că avea părul alb! Albul se asociază cu bătrînețea, iar bătrînețea (îndeosebi cea prematură, ivită din cauze greu de determinat) m-a impresionat întotdeauna și m-a fascinat. Ce să deduc de aci? Că eu însumi mi-am dorit s-o ating? Sigur e doar faptul că în prezența celor cu părul alb (tata, Ion Apetroaie, socrul etc.) m-am simțit de fiecare dată pe deplin confortat. în timp ce vorbeam cu ei, mi se părea că totul în jur e stabil și că nimic rău nu ar putea să mă amenințe.

Prezent, singur (ceea ce se întîmplă rar), în emisiunea lui Bernard Pivot (Bouillon de culture), Bronislaw Geremek, fost ministru de externe al Poloniei postcomuniste, a disociat între vederea istoricului (mai lungă), care obligă la modestie și cea a omului politic (mai scurtă). El e și istoric, autor al unei teze despre exclușii (marginalii) din evul mediu, și om politic. în ultima calitate, s-a simțit dator – declara – să nu mintă niciodată, iar cînd aceasta nu s-a putut, a preferat să tacă. Poate spune, oare, la modul cinstit, despre sine vreunul dintre politicienii noștri actuali așa ceva?

„E bine că Alexandru Lăpușneanu a fost doar o plăsmuire a lui C. Negruzzi”, zicea cineva, nu pe stradă, într-o doară, bătut de soare, ci la o emisiune culturală. Fraza m-a nedumerit. Cum adică „doar o plăsmuire”? Lăpușneanul (așa scrie Negruzzi) n-a existat? N-a omorît „47 de boiari”? Comportamentul său tiranic e o invenție a autorului nuvelei? Cine crede așa, n-a comparat niciodată textul acestuia cu cel al cronicarului, în care se găsesc atît datele, cît și „morala”. Din nefericire, istoria a cunoscut, la noi și aiurea, destui inși care au acționat la fel: perfid și feroce. Procopius din Caesareea, din care am recitit recent cîteva capitole, dă exemplu pe Sergius, guvernator în Tripolis (543 – 544), care a ucis fără nici o vină „optzeci de soli”: „i-a chemat cu viclenie la masă și i-a măcelărit fără nici o rînduială”.

întrebată de un reporter de televiziune dacă știe de concertul lui Luciano Pavarotti, o mahalagioaică „dîn București” a replicat înțepată: „Nu ascult muzica dumnealui!”, ca și cum „dumnealui” ar fi lăutarul din cartierul vecin. în schimb, un bătrîn, care arăta că are idee de faima mondială a tenorului italian, a răspuns decent și aproape oftînd: „Domnule, sînt pensionar!”, adică, chiar dacă aș vrea să-l ascult, n-aș avea cu ce să plătesc biletul.

Aseară, la „Tucă Show”, Petre Roman „s-a dat” (vorba unor confrați mai tineri) ireproșabil: în cazul său n-ar exista contradicții între ceea ce spune și ceea ce face. Aflați într-o zi moale, ziariștii din studio – Marius Tucă și Ion Cristoiu – n-au reușit (sau n-au vrut) să-l „întoarcă”. Lumea a plecat la culcare cu imaginea unui P. R. integru, „născut cu năframa Transilvaniei pe față”, însă mă îndoiesc că a păstrat-o și dimineața, după deșteptare.

Există o publicistică rece și una fierbinte. Prima se vrea atașată de principii și de valorile raționale. E calculată în expresie, mai curînd parcimonioasă decît abundentă, de o logică aparent corectă, dar adesea cu partipris-uri ascunse. Cealaltă e emoțională, condusă de impresii și sentimente, partizană într-un mod fățiș, nu de puține ori excesivă. Prin felul meu de a fi sînt adeptul celei dintîi, însă nu fără a mă întreba dacă în anumite cazuri răceala e dublată de onestitate. Același lucru și dincolo: pasiunea e în acord cu convingerile? Așadar, domnule jurnalist, pretind autenticitate. Fie că ești sarcastic, fie că strigi, fă-o cinstit! Ipocriții și mercenarii mă dezgustă în egală măsură.

Spre ziuă, în timpul unui coșmar, am simțit că inima o ia razna și nu-și mai revine. Imediat după asta, m-am trezit de-a binelea, neliniștit, îngîndurat, temător. Acest fel de emoții nu poate fi „povestit” decît cu maximă sobrietate: un cuvînt lipsă nu le evocă, un cuvînt în plus la risipește misterul. Peste cele ce-am spus, singurul adaos adecvat ar fi un element de atmosferă: cerul (văzut prin geam) părea mînjit cu nori, vînăt.m-a impresionat întotdeauna și m-a fasci

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!