Țăranii din Băimac caută să-și arendeze proprietățile

Satul Băimac a fost aruncat de istorie peste dealurile Berheciului. L-au întemeiat o mînă de răzeși, care au luat în stăpînire sute de hectare de teren agricol, de pășune și de pădure. Vitregiile timpului au trecut și peste ei, în sutele de ani de atunci, dar cei din Băimac s-au dovedit oameni gospodari și mîndri și au ținut la satul și la averea lor. Și acum țin, numai că cei mai mulți s-au dezrădăcinat și s-au împrăștiat prin toată lumea. în sat au mai rămas mai puțin de 40 de familii, care trăiesc aproape exclusiv din cultivarea pămîntului și creșterea animalelor. Nici lor, nici celor plecați de vreo 30 de ani de la baștină nu le mai este acum ușor să mai țină rostul pămîntului așa cum au făcut-o moșii și strămoșii, pentru că ori au îmbătrînit ori nu le mai dă mîna să o facă ori și-au făcut, tot prin lume, alte rosturi. Acum vreo trei ani, ei au făcut prima încercare de a căuta pe cineva să le lucreze pămînturile, iar acum cîteva zile l-au trimis la oraș pe unul dintre cei pe care i-au avut cu mulți ani în urmă în fruntea obștii tot cu asemenea misiune.

Gheorghe Gh. V. Ciuchi are 75 de ani și, pînă prin anii ’80, a fost la Băimac președintele cooperativei agricole. Este tehnician agricol de meserie, dar cîțiva ani a lăsat-o mai moale cu aceasta, pentru că puterile i-au mai slăbit. E verde, de altfel, umblat prin lume și isteț. Viața l-a așezat numai în postură de om gospodar, chiar și atunci cînd, în fostul CAP, muncea numai teoretic pentru obște, cît mai ales pentru partid și stat. Nu și-a bătut joc de pămînt nici atunci, și acum spune că la Băimac s-au făcut recolte de porumb și de grîu cum nu s-au mai văzut în altă parte a județului. „Aveam pămînt bun și oameni pricepuți – spune Gheorghe Ciuchi. Aveam și tractoare și mașini agricole și tot ce vreți, deci lucram și aveam și rezultate. Trăiam bine și eram mîndri de noi. Dar cu anii, viața ne-a împrăștiat pe toți din satul nostru și am apucat să trăim prin alte locuri”.
Drama celor din Băimac a început în anii ’70, cînt ploi abundente și inundații au împins dealurile Băimacului la vale, iar sătenii s-au trezit în postura de sinistrați. Peste 100 de familii au plecat, atunci, la Hemeiuși, la Letea Veche, la Buhoci și Șerbănești. Alții, pe la oraș. „Au rămas, în Băimac – mai spune bătrînul Ciuchi, cu ochii umeziți de amintiri -, în jur de 700 de hectare de teren, peste 400 arabil, vreo 300 de pășune. Pămînt bun pentru agricultură, foarte bun. Din 1990, oamenii, bătrîni acum, au luat titlurile de proprietate și i-au arendat unui investitor de prin Bacău, inginer agricol, unul Silviu Bof. El a lucrat vreo trei-patru ani pămîntul, a făcut producție ca lumea, iar noi am luat grîu, porumb, orz, de toate. Da’ de cînd a plecat și el nu a mai rămas nimeni, iar noi acum nu mai putem lucra. De aceea vrem să arendăm iar, dar nu știm cui”.

De la oraș, oamenii se întorc bătrîni

La Băimac iarna arată altfel ca la oraș. Iarna e la ea acasă în sat. Din drumul național Bacău – Tecuci cotești la stînga înainte de a ajunge în Izvoru Berheciului. Mergi peste poale de deal molcome și ai, dintr-odată, Băimacul în față: o mînă de case risipite pe deal, peste care răsare, albă, turla bisericii mănăstirii. E duminică dimineața, peste coline numai alb strălucitor, iar frigul pișcă ușor obrajii. Nici țipenie de om prin Băimac nu se vede, nici un cîine nu se aude lătrînd. Deodată, apare o siluetă neagră. E un bărbat pornit, cu geanta în mînă, undeva spre șoseaua din vale. Numele lui este Ioan Burcă și ne spune că s-a născut prin partea locului, dar s-a întors în sat doar de vreo zece ani. „Am muncit o vreme la oraș – spune Ioan Burcă. Nu se mai putea și am venit la căsuța părintească. Muncim cît putem pămîntul, dar mult a rămas pîrloagă, nu mai avem ce face cu el. Uite, colo sus pe deal, unde îi spunem pe Pod, zeci de hectare ca în palmă stau nelucrate. Pentru noi, cu cît putem face, e de-acum destul”. âl lăsăm în drumul lui și pornim prin sat. Nu facem multă cale, cînd de la prima casă, încă în construcție, iese un om tînăr, cu un cal și doi cîini. Duce calul la apă. Aflăm că-l cheamă tot Burcă, Ionuț, și e fiul celui dintîi. „Am casa mea – spune el -, calul acesta și o palmă două de pămînt. Din asta trăiesc. Aș munci mai mult, dar nu prea am unde, iar singur nu dovedesc. în sat au rămas puțini oameni, iar mulți sînt bătrîni sau bicisnici. Ce pot face cu ei?”.

Muncă pentru supraviețuire

Fîntîna la care a plecat, după apă, Ionuț Burcă, e lîngă casa familei Berbece. Iozefina Berbece iese la poartă cînd îl vede pe Ionuț. E femeie în vîrstă, de-acum, la 70 de ani. A viețuit și ea la oraș, iar acum trăiește în Băimac cu dorul celor șapte copii plecați prin țări străine, la muncă. Dacă o întrebăm de pămînt, ochii i se umbresc o clipă. „E mult pămînt pe la noi – spune ea -, dar nimeni nu-l mai vrea. Păcat, știți cît porumb făceam pe aici? Acum avem o văcuță-două, cîteva oi și păsări, o bucată de vie și mai muncim cît putem să facem ceva porumb. Trăim bine, așa, pentru noi. Tare bine ar fi dacă ar veni cineva să ne ia pămîntul, să-l muncească”. Din ogradă iese și Dumitru Berbece, om la 80 de ani și el. Scoate vitele la adăpat. Le duce chiar alături de casă, la un ochi de apă adunat pe firul firav al unui pîrîu aproape înghețat. „Pentru astea trăim – arată omul spre vacile lui. Și pentru copiii noștri. Despre pămînt? Ne doare inima cînd auzim și ne aducem aminte. Totul e pîrloagă. Unde nu mai am, acum, 20 de ani, să iau viața de la capăt și să mai pot munci?”.

Toate socotelile arată a pagubă cînd e vorba de munca pămîntului

Pămînt bun la Băimac, gras, deși tare vălurit printre dealuri. Foarte bun, în locurile pe care oamenii le-au numit „la Bejenaru”, „la Iamandi”, „la Crăpărie”… „Acolo am și eu trei hectare – spunea Gheorghe Ciuchi -, de pe care am luat odată 6.000 de kilograme de grîu, pe vremea lui Bof. Dar de atunci gata, s-a terminat. Pămîntul produce, dar trebuie muncit. Am mai vrea unul ca Bof, chiar pe bani mai puțini. Cînd era CAP-ul, am avut acolo 4.000 de oi, dar și vreo 400 de cornute, vaci, cu lapte și boi, cai. Erau atunci două CAP-uri, în Băimac și în Obîrșia. Secția de mecanizare avea șapte combine Gloria, 16 tractoare, 16 grape cu disc, pluguri, mașini de ierbicidat, pentru toate lucrările agricole. Acu’, pe aceeași suprafață, inlcusiv la Izvoru berheciului, Mai sînt numai vreo trei-patru tractoare. Pămîntul strigă să se ducă cineva să-l muncească, dar nu se duce nimeni”.
Cîțiva ani, după ’90, cei plecați prin lume s-au mai întors să muncească averea. „Dar ce să faci cu asta? – se întreabă bătrînul Ciuchi. Te duceai de acasă, din Hemeiuși, cu mîncare la tine, acolo se apuca de plouat. Plecai acasă, înpoi se făcea vreme bună. Nici nu merită să aduci producția de acolo, o mașină te costă trei milioane de lei. Dacă semăn un hectar de pămînt cu porumb, să fac 1.500 de kilograme de grăunțe, la 4.000 kilul iau 9 milioane de lei. Dar cît costă aratul, discuit, altele? Cu cît rămîn? Mai degrabă cumpăr de unde sînt. Mai aduceam cîte o mașină de lemne, pentru că avem și pădure acolo, cîte 3 – 4 hectare de fiecare și cîte 5 și cîte 10 chiar. Dar să aduc lemne tocmai de acolo, iar e scump. Le cumpăr tot de pe lîngă casă. Omul se limitează la posibilitățile pe care le are”. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!